Asigurări de viață

Inca din antichitate, oamenii s-au preocupat de protejarea vietii, a sanatatii, si a bunurilor lor in forme diverse, care au evoluat pana la cele care se practica in prezent.

Cele mai vechi forme ale asigurarii de viata sunt indemnizatiile de deces, acordate in vederea acoperii cheltuielilor de inmormantare si asigurarea de renta viagera. Ambele au aparut in antichitate, inaintea erei noastre, in zona Marii Mediterane (Grecia si Roma antica), fiind legate de asociatiile religioase.

Prin asigurarile de inmormantare, asiguratorul suporta toate cheltuielile de inmormantare sau incinerare. La inceput, ele erau incheiate sub forma asigurarilor mutuale si in aceasta forma se mai practica si astazi.

In antichitate, de multe ori, pentru incheierea unei asigurari, oamenii declarau copiii in locul adultilor, pentru a beneficia de rente pe o perioada mai mare.

De-a lungul timpului, nevoile care au determinat incheierea unei asigurari de viata s-au schimbat destul de mult. Astazi, inafara grijilor legate de cheltuielile de inmormantare, se constata nevoia unor asigurari, printre care frecvente sunt urmatoarele:

- asigurarea unei protectii financiare a familiei sau a celor dendenti in caz de deces;

- achitarea datoriilor unei persoane in caz de deces, caz in care asigurarea apare ca o garantie pentru credite;

- alocatia de urmas;

- alocatia de batranete;

- economisirea pentru eventualele datorii viitoare (ex: studiile copiilor, zestre);

-cheltuielile de spitalizare, ingrijire medicala, compensarea veniturilor sau invaliditate temporara;

- investitiile si altele.

II. Asigurarea de viata – practica valabila in Comunitatea Europeana

Desfasurarea pietei interne comunitare in sectorul asigurarilor interne de viata a facut adoptarea de catre autoritatile comunitare a unor directive care sa permita societatii de asigurare avand sediul in Comunitate sa isi desfasoare activitatea in diverse state din cadrul Comunitatii. Acest lucru presupunea armonizarea dispozitiilor legislative, regulamentare si administrative nationale, astfel incat sa se ajunga la o recunoastere mutuala a autoritatilor si a sistemelor de control prudential, care sa permita acordarea unei autoritati unice valabile in intreaga Comunitate si aplicarea exercitarii controlul de catre statul membru de origine.

Directivele se refera la accesul la activitatea nesalariala a asigurarilor directe, desfasurata de intreprinderi stabilite intr-un stat membru, sau care doresc sa se stabileasca in acel stat, si la exercitarea unor activitati de asigurare. Este vorba de urmatoarele asigurari care decurg dintr-un contract:

a) asigurarile cuprinse in ramura “viata” – adica mai cu seama asigurarea de viata (supravietuire), asigurarea de deces, asigurarea mixta (supravietuire si deces), asigurare de viata cu contraasigurare, asigurare de nuptialitate si de natalitate;

b) asigurarea de renta;

c) asigurarile complementare practicate de intreprinderile de asigurari de viata – mai ales asigurarile pentru cazurile de atingeri ale integritatii corporale, inclusive capacitatea de munca profesionala, asigurarile de deces ca urmare a accidentelor, asigurarile de invaliditate ca urmare a accidentelor si de boala, cand aceste asigurari au fost subscrise in mod complementar la asigurarile de viata;

d) asigurarea practica in Irlanda si Regatul Unit, denumita permanent health insurance (asigurare de sanatate, pe termen lung, nereziliabila)

Directivele se refera, de asemenea, la o serie de operatiuni care decurg dintr-un contract si sunt supuse controlului autoritatilor competente de supraveghere a asigurarilor private. Este vorba de:

a) operatiuni tontiniere;

b) operatiunile de capitalizare bazate pe o tehnica;

c) operatiunile de gestionare a fondurilor colective de pensii;

d) operatiunile efectuate de societatile franceze.