Aprovizionarea întreprinderii și gestiunea stocurilor

1. Introducere

Datorită dimensiunilor în continuă creştere ale activităţii de comerţ şi structurilor tot mai complexe ale acesteia, gestiunea stocurilor de materii prime, materiale şi mărfuri

dobândeşte o actualitate incontestabilă.

Intre ritmicitatea productiei, a vanzarii marfurilor si ritmicitatea aprovizionarii unitatilor este necesar sa existe o permanenta sincronizare.

Aprovizionarea cu materii prime si materiale are un caracter intermitent din cauza volumului si diversitatii resurselor materiale necesare desfasurarii activitatii intreprinderii, raspandirii teritoriale a furnizorilor, in timp ce procesul de productie are un caracter continuu. Astfel asigurarea concordantei intre aprovizionare si productie se realizeaza prin constituirea in intreprindere a stocurilor. Uneori este imposibil si neeconomic sa se aprovizioneze materii prime si materiale in momentul cand sunt cerute in productie.

Momentul aprovizionarii tehnico-materiale este precedat de încheierea contractelor economice, de stabilirea volumului si structurii importului, de stabilirea normativelor pentru stocuri de materii prime, materiale, combustibil, de asigurare a conditiilor de receptionare, depozitare si pastrarea materialelor.

Teoria stocurilor a aparut din necesitatea asigurarii unei aprovizionari ritmice si cu cheltuieli minime a stocurilor de materii prime si materiale in procesul de productie, sau a stocurilor de produse finite si bunuri de larg consum in activitatea de desfacere a marfurilor.

Stocurile reprezinta cantitati de resurse materiale sau produse (finite sau intr-un stadiu oarecare de fabricatie) acumulate in depozitele de aprovizionare ale unitatilor economice intr-un anumit volum si o anumita structura, pe o perioada de timp determinata, in vederea unei utilizari ulterioare.

Cu toate ca stocurile sunt considerate resurse neactive, este necesar, in mod obiectiv, sa se recurga la constituirea de stocuri (de resurse materiale) bine dimensionate, pentru a se asigura ritmicitatea productiei materiale si a consumului.

2. Rolul si funcţiile stocurilor

Conducerea şi controlul stocurilor de resurse materiale reprezintă, în economia de

piaţă, o activitate căreia i se acordă o atenţie deosebită datorită implicaţiilor economico-financiare importante pe care le determină formarea şi deţinerea lor. Stocurile sunt cantităţi de resurse materiale care se acumulează în depozitele şi magaziile unităţilor

economice, într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp

determinată, cu un anumit scop.

Stocurile sunt de fapt rezultatul activităţilor de aprovizionare şi de desfacere, al activităţii comerciale, în general, care sunt dependente de natura şi caracteristicile materialelor şi produselor, de condiţiile şi modalităţile de furnizare şi asigurare-transport, de strategiile care se elaborează pe această linie, în scopul îndeplinirii obiectivului de bază specific agenţilor economici.

În general, scopul formării stocurilor este diferit; la nivelul economiei, guvernul constituie stocuri sub forma rezervei naţionale la resursele materiale strategice sau deficitare pentru a pune la adăpost economia naţională de influenţa unor factori de forţă majoră (seisme, inundaţii, stare de necesitate, evitarea conjuncturilor economice nefavorabile sau a penuriei).

Agenţii economici îşi constituie stocuri de resurse materiale sau de produse pentru a asigura alimentarea continuă a subunităţilor de consum sau servirea clienţilor în vederea desfăşurării normale a activităţii şi realizării astfel a obiectivelor ce şi le-au propus. Formarea stocurilor de materiale şi produse asigură condiţii optime pentru desfăşurarea, după un sistem raţional, a activităţii fiecărei unităţi economice; fără stocuri nu se poate obţine utilizarea judicioasă a capacităţilor de producţie, nu se pot satisface cererile clienţilor în strictă concordanţă cu pretenţiile pe care le emit, nu se pot desfăşura o serie de operaţii din sistemele de aprovizionare şi desfacere cu cheltuieli rezonabile. Toate acestea pentru că stocurile îndeplinesc o "funcţie vitală", aceea de decuplare şi de

armonizare a fluxului: cumpărarea, transportul, recepţia-depozitarea, pregătirea pentru consum - utilizarea materialelor, trecerea acestora prin fazele de prelucrare până la magazia de produse finite, expedierea sau livrarea produselor la clienţi, în magazinele proprii sau ale distribuitorilor specializaţi pentru desfacere-vânzare.

Aprovizionarea conditionează în mod hotărâtor politica de stocuri si metodele de gestionare a acestora. În privinta aprovizionării, între cele două verigi comerciale există unele deosebiri cu privire la contractele de aprovizionare, mărimea loturilor si rupturile de stoc.

 Aprovizionarea întreprinderilor cu ridicata se face pe baza contractelor încheiate până la nivel de detaliu. În schimb, magazinele (unităti, puncte de vânzare) se aprovizionează de la intreprinderile comerciale cu ridicata sau direct de la producător, pe baza unui contract cadru (general) atunci când stocul existent scade sub nivelul de aprovizionare (de alarma).

 Aprovizionarea depozitelor se face în loturi mari si în sortiment industrial, de la un număr mare de furnizori. Magazinele cu amănuntul au de multe ori drept mici furnizori întreprinderile cu ridicata, care le livrează mărfurile în sortiment comercial si loturi mici.

 În fine, în cazul unei rupturi de stoc, magazinele cu amănuntul au actualmente, posibilităti reale si multiple de a se redresa, adică de a-si completa cu articole lipsă stocul în mod operativ de la depozit, cu conditia să dispună de marfă.