Apariția și evoluția științei economice

Activitatea economică în continuă dezvoltare și diversificare formează domeniul de cercetare al științei economice. În prezent ea este alcatuită dintr-un sistem complex de științe și discipline (fundamentale, speciale, tehnico-aplicative, de graniță, etc.) care studiază ansamblul activităților economice la toate nivelurile și sub cele mai diferite aspecte. În cadrul acestui sistem, un loc aparte ocupă Economia politică (denumirea clasică) sau, mai simplu, Economia, cum este denumită tot mai frecvent în prezent această disciplină. În calitate de știință teoretică fundamentală, Economia prezintă un grad ridicat de generalizare a fenomenelor și proceselor care alcătuiesc realitatea economică în ansamblul ei.

Capitolul 1. Geneza și evoluția științei economice

Asemenea altor științe sociale sau ale naturii pe care se bazează cunoașterea umană și progresul societății, economia a parcurs un lung proces de formare și dezvoltare. În general, procesul apariției și dezvoltării științei economice este analizat cu ajutorul conceptului de ”situație clasică “. Aceasta se caracterizează printr-o sinteză a cuceririlor științifice până în momentul respectiv, inclusiv aprecierea stării din acel moment și direcțiile dezvoltării viitoare a științei economice. De regulă situația clasică se caracterizează printr-o operă științifică de mare avengură a unui autor, sau printr-o școală economică reprezentativă ale căror contribuții și concepte de bază se extind asupra unei întregi perioade. În general, studiile de specialitate delimiteză patru faze sau etape în evoluția științei economice delimitate de situațiile clasice respective.

Prima etapă în evoluția gândirii economice, numită de unii autori faza preștiințifică, începe cu antichitatea și se încheie spre sfârșitul secolului XVIII-lea, prin contribuția epocală a lui Adam Smith , care prin lucrarea sa “Avuția națiunilor” (1776) a reușit să dea expresie primei situații clasice. De aceea el este considerat părintele sau fondatorul economiei politice, denumire sub care era cunoscută inițial întreaga știință economică. Denumirea de economie politică provine din combinarea sensului a trei cuvinte de origine greacă: „oicos”, „nomos” si „polis” (în traducere liberă: reguli, legi de gospodărire a cetății). Termenul a fost folosit pentru prima dată de un reprezentant al mercantiliștilor - Antoine de Montchrestien , care în 1615 publică al său “Tratat de economie politică”. Un alt curent de gândire economică ce s-a impus în această perioadă este cel al fiziocraților, reprezentantul cel mai de seamă fiind F. Quesnay , care a efectuat prima analiză a procesului economic de ansamblu, publicată în faimosul său “Tablou economic” (1758).

A doua etapă în evoluția științei economice corespunde, în esență, perioadei afirmării școlii clasice engleze, reprezentate de David Ricardo („Despre principiile economiei politice și ale impunerii” - 1818), Thomas Malthus („Principii de economie politică” - 1820), John Stuart Mill („Principiile economiei politice” - 1848). Unii specialiști încadrează în linia de gândire din această perioadă și contribuțiile francezului J. B. Say („Tratat de economie politică” - 1803).

A treia etapă în evoluția științei economice se încadrează într-un orizont de timp cuprins între anii ‘70 ai secolului al XIX-lea și marea recesiune economică din anii ‘30 ai secolului trecut. Această etapă este dominată de contribuțiile strălucite ale marginaliștilor sau neoclasicilor, reprezentați în principal de trei mari scoli: Școala de la Viena (C. Menger, F. von Wieser); Școala de la Lousanne (Leon Walras, V. Pareto); Școala de la Cambridge fondată de Alfred Marshall. În acestă perioadă s-a afirmat și Școala istorică germană reprezentată de F. List, W. Roscher și alții.

A patra etapă în evoluția gândirii economice este numită faza modernă a științei economice, marcată decisiv la început de contribuțiile marelui economist englez J. M. Keynes care și-a publicat opera sa fundamentală “Teoria generală a ocupării, a dobânzii și a banilor” în 1936. Ea a dat un puternic impuls dezvoltării științei economice în general, îndeosebi prin trecerea de la analiza la nivel microeconomic la cel macroeconomic.

În replică la curentul keynesian, s-a constituit liberalismul clasic al secolului XX-lea (noii clasici), ai cărui reprezentanti - L. Mises , F. Hayek, M. Friedman - formează nucleul cel mai activ al gândirii economice din ultimile decenii. În unele studii și analize mai recente în domeniu, se apreciază că “știinta economică se află în fața unei noi situații clasice. Deocamdată, toate teoriile elaborate în trecut au fost și sunt dezvoltate și actualizate. În acest context se poate vorbi de o a cincea perioadă în evoluția și dezvoltarea științei economice, perioada ce ar fi început cu deceniul al optulea al secolului trecut.