Aderarea Greciei la Uniunea Europeană

Contextualizare

Uniunea Europeană, rezultatul „unui lung proces de cooperare şi integrare” al cărei scop este „de a organiza relaţiile dintre statele membre şi între popoarele acestea, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea” , îşi are originile după cel de-al Doilea Război Mondial, când şase ţări fondatoare (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos) pun bazele colaborării politice şi economice. Ameninţarea Războiului Rece dintre Europa de Est şi Europa de Vest este mobilul care face utilă înfiinţarea, în 1949, a Consiliului Europei, primul pas către o cooperare reală. Pe lângă politica de apărare comună, un moment esenţial este înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE), numită şi „piaţa comună” (în martie 1957), pilonul asigurării libertăţii de circulaţie a persoanelor, mărfurilor şi serviciilor între statele membre.

Un alt eveniment fundamental este şi introducerea, în 1962, a „politicii agricole comune, referitoare la controlul comun asupra producţiei de alimente a ţărilor membre. După aceste etape care definesc bazele UE, perioada 1970- 1979 reprezintă, datorită încrederii în bunul mers al gestionării în comun a Europei, primul val de extindere prin includerea, în 1973, a Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit. Tot în această perioadă se pun bazele adoptării unei monede unice pentru a limita fluctuaţiile monedelor naţionale.

Fondul European de Dezvoltare Regională (care asigură transferul de resurse financiare către zonele mai sărace), alegerea prin vot liber a membrilor Parlamentului European, o legislaţie solidă, discuţiile pentru crearea unui spaţiu de liberă circulaţie, căderea regimurilor comuniste sunt premise pentru intrarea Greciei în UE, la 1 ianuarie 1981, ca al zecelea membru, căreia i se adaugă treptat noi state: Spania şi Portugalia (în 1986), Austria, Finlanda, Suedia (în 1995), Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia (în 2004), Bulgaria şi România (în 2007).

Adoptarea monedei unice este, de asemenea, un pas important în consolidarea UE, prin crearea Zonei Euro la care trebuie să adere statele membre odată ce îndeplinesc condiţiile de aderare şi adoptă moneda euro. Adoptarea euro înseamnă un proces de integrare economică mult mai strânsă, o convergenţă economică şi juridică, ce a pus multe state la încercare. Acceptarea Greciei în Zona Euro, în 2001, are, aşa cum vom vedea, consecinţe dintre cele mai neaşteptate.

Criza financiară care loveşte economia mondială în septembrie 2008 (începută în Statele Unite ale Americii prin problema creditelor ipotecare şi extinsă apoi ca un joc de domino) confruntă UE cu probleme şi scepticism, revolte şi neîncredere, cu nevoia unei mai strânse cooperări, cărora Grecia le face faţă mai greu.

Asocierea şi aderarea Greciei la Uniunea Europeană (UE)

Aderarea Greciei la UE a presupus un pas prealabil, asocierea la UE, fapt stipulat în tratatul semnat în 1961 şi intrat în vigoare în 1962. Prin această etapă preliminară se dorea pregătirea condiţiilor de aderare ca membru cu drepturi depline a Greciei la Comunitatea Economică Europeană. Principalul beneficiu al acestei iniţiative a fost ruperea dependenţei economice a Greciei de SUA, Grecia devenind prima ţară cu statutul de membru asociat după cele şase state fondatoare. O clauză financiară din tratatul de aderare stipula o subvenţionare de 300 de milioane de dolari pentru a mări competitivitatea economiei elene, acordată între 1962- 1972.

Sprijinul financiar şi protocolul de aderare au cunoscut o perioadă de şapte ani de suspendare (între 1967- 1974), când Grecia a fost exclusă din CEE din cauza dictaturii şi au fost reluate în 1975. Această etapă condiţionată a durat până în 1979 când a fost semnat la Atena tratatul de aderare care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981, cu trei ani mai devreme decât prevedea iniţial protocolul.

După aderarea Greciei la UE s-a stabilit o perioadă de cinci ani de tranziţie pentru alinierea noii membre la politica economică şi comercială a CEE. Pentru ca această aliniere să fie rapidă şi eficientă, Grecia a beneficiat de o asistenţă financiară de 1,8 miliarde de dolari, destinaţi consolidării economiei naţionale.

Având în vedere progresele pe care Grecia le-a raportat în această perioadă, în 1986 au fost înlăturate taxele vamale de import între Grecia şi CEE pentru majoritatea produselor industriale şi agricole. De asemenea, în perioada de tranziţie de cinci ani s-a făcut alinierea cu CEE a tarifului vamal comunitar între Grecia şi terţi.

Chiar dacă exista această perioadă de aliniere, din 1 ianuarie 1981 Grecia este membru cu drepturi depline al UE, participând la activitatea tuturor instituţiilor UE, având 24 de deputaţi în Parlamentul Comunitar.

Politica agricolă comună

Într-o ţară precum Grecia, cu un foarte mare potenţial agricol, aplicarea politicii agricole comune era o piatră de încercare din cauza protecţionismului naţional, a intereselor naţionale foarte puternice. Dificultăţile administrării politicii agricole comune erau legate şi de diferenţele mari de preţuri, absenţa unui mecanism comun de administrare a preţurilor, lipsa finanţării comune a măsurilor de sprijin.

Odată cu aderarea Greciei la UE, s-a creat speranţa că agricultura ţării va fi schimbată radical, va fi eficientizată, va genera o creştere a veniturilor producătorilor, o deschidere a pieţelor de desfacere a produselor.

În realitate, multiplele reforme ale politicii agricole comune, în favoarea ţărilor cu o organizare mai bună şi cu probleme structurale mai mici, a afectat negativ agricultura Greciei. Astfel, dacă în anul aderării 27,43% din populaţia ţării lucra în agricultură, în 2006 acest procent a scăzut la 13,4% . Pe de altă parte, puternica subvenţionare a domeniului a avut drept consecinţă creşterea veniturilor agricultorilor dar şi micşorarea importanţei agriculturii ca domeniu de activitate economică, pentru a ajunge la nivelul european. Astfel, dacă în 1981 participarea agriculturii la PIB-ul ţării era de 17,73%, în 2000 era de doar 6,59% şi în 2006 de 3,71% .