Cadrul Legal

O lege a mediului trebuie să fie concepută pentru a stabili nivelurile şi mecanismele de protecţie a mediului biofizic şi a sănătăţii umane care să îndeplinească obiectivele dedezvoltare economică şi socială. Aceste principii sau altele echivalente constituie demulte ori subiectul uneia sau mai multor prevederi din cadrul Constituţiei şi stabilesc direcţiile de acţiune pentru legislaţie.Ulterior, legislaţia trebuie să definească principiile de protecţie şi să stabilească diferite ţinte prin intermediul standardelor care trebuie îndeplinite, limitele care trebuie adoptate sau procedurile care trebuie urmate.

Principiile generale şi aspectele de ordin tehnic nu pot fi întotdeauna incluse într-un singur text, care ar deveni prea complex şi prea voluminos pentru a putea fi utilizat. În general principiile generale sunt stabilite în legile cadru, iar detaliile de ordin tehnic şi aplicativ în legi subsecvente.

Legile cadru trebuie în general supuse dezbaterilor parlamentare şi trebuie adoptate de Parlament.

Legile subsecvente sau regulamentele de aplicare pot lua diferite forme, în funcţie de complexitatea sau extinderea aplicării subiectului în cauză. În multe ţări se face o distincţie clară între legile care trebuie adoptate de Parlament sau de Guvern, deoarece

consideră că acestea sunt de interes general şi legislaţia specifică întocmită la nivel ministerial, într-un domeniu care cade în sarcina unei singure autorităţi.

Legile subsecvente trebuie să pună în practică principiile generale stabilite într-o lege cadru. Ele nu au un temei legal de sine stătător. De asemenea, anumite probleme mai simple acoperite de o lege cadru pot să nu necesite implementare prin texte de lege subsecvente.

Obligaţiile internaţionale stabilite prin Convenţii Internaţionale şi ratificate de un stat au putere de lege şi au întâietate chiar în faţa Constituţiei. Totuşi pentru implementarea corespunzătoare a unei convenţii sau a unora dintre prevederile sale

poate fi necesară adoptarea unor legi specifice.

Îndrumarele pentru interpretarea şi utilizarea legislaţiei constituie instrumente importante şi utile în toate ţările. Acestea nu trebuie însă confundate cu legile. Legea crează o obligaţie care poate fi validată de un tribunal dar îndrumările, specificate printr-o circulară sau seturi de linii directoare nu au această capacitate.

Legi de mediu

Termenii de „mediu” şi „lege a mediului” au fost definiţi în multiple feluri. Deşi s-a ajuns la cu consens general privind în ce constă esenţa acestor termeni, nu există încă un acord cu privire la limitele lor. Diferite ţări au viziuni diferite şi au conferit de asemnea diferite atribuţii autorităţilor din domeniul mediului.

Cadrul instituţional

Principalii actori instituţionali ai politicii de mediu din România sunt Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului (MAPAM), Ministerul Integrării Europene (MIE) şi Parlamentul României.

MAPAM este direct responsabil pentru iniţierea strategiilor naţionale de mediu şi crearea cadrului de implementare a acestora, fiind constituit din 3 direcţii generale: Direcţia „Agricultură şi Păduri”, Direcţia „Ape” şi Direcţia „Mediu” – dintre acestea numai ultimele două fiind de interes major pentru politica naţională de mediu.

În subordinea acestor direcţii de află Inspectoratele de Protecţia Mediului (IPM), unităţi locale (la nivel de judeţ) ce semnalează nevoile locale, facilitează şi monitorizează implementarea politicii la acest nivel. Tot în subordinea MAPAM se află şi Administratia Rezervatiei Biosferei Deltei Dunării (ARBDD) şi Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor

Nucleare ( CNCAN) care au, de asemenea, rol de sprijin în dezvoltarea politicii de mediu.