Tratatul - izvor de drept internațional public

I.INTRODUCERE

Tratatul este, alături de cutumă, cel mai important izvor de drept internaţional contemporan.

Deşi de-a lungul istoriei, cutuma a reprezentat forma frecventă de desfăşurare a relaţiilor internaţionale, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tratatul capătă o importanţă deosebită şi aflată intr-o continuă ascensiune. Acest fapt este dovedit de creşterea bruscă a numărului de tratate internaţionale. Astfel, dacă în 1914 existau circa 8000 de tratate în vigoare, iar după aceea la Secretariatul Ligii Naţiunilor au fost înregistrate 4838 tratate, la ONU, până în prezent, au fost înregistratate peste 20000 de tratate , iar numărul lor este în continuă creştere.

Inmulţirea tratatelor se datorează apariţiei a numeroase organizaţii internaţionale, dezvoltării şi complexităţii domeniilor cooperării internaţionale, precum şi caracterului multilateral sau chiar universal al tratatelor internaţionale încheiate cu privire la pacea şi securitatea intrenaţională (Carta ONU), drepturile omului, dezvoltarea economică şi a comerţului, etc.

Ca izvor de drept, tratatul prezintă o importanţă primordială deoarece el constituie mijlocul cu ajutorul căruia statele îşi exercită suveranitatea şi îşi exprimă liberul consimţământ, în forme adecvate şi stabilite, cu privire la procesul normativ internaţional .

Pentru ca tratatul să constituie izvor de drept, acesta trebuie să fie legal adoptat, adică fără vicii de consimţământ şi să fi în concordanţă cu normele imperative ale dreptului internaţional existente în momentul încheierii şi intrării sale în vigoare şi să fie în vigoare. Un loc special îl ocupă, ca sursă de drept, Carta ONU, fiind considerată fundamentală pentru comunitatea internaţională contemporană şi convenţiile de codificare, dintre care cea mai importantă, Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor încheiate între state.

Tratatul prezintă anumite avantaje faţă de cutumă întrucât forma scrisă şi procedurile de solemnitate oferă posibilitatea vădid mai uşoară de probă. Textul tratatului este direct şi explicit, lipsit de echivoc, conferind stabilitate relaţiilor internaţionale.

II. Definiţie şi denumiri

Tratatul este definit, în art.2 paragraful 1a din Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor încheiate între state, ca fiind un acord internaţional încheiat între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe, indiferent de denumirea lor.

Această Convenţie este cel mai important document in dreptul tratatelor , fiind rezultatul unui efort deosebit de codificare a normelor cristalizate de-a lungul istoriei dreptului internaţional. Chiar dacă potrivit propriilor prevederi , Convenţia se aplică numai acordurilor scrise, încheiate între state, şi, ca orice tratat, numai statelor care sunt părţi la ea, în realitate ea reprezintă un adevărat cod al tratatelor, conţinând o prezentare sistematică a normelor cutumiare în acest domeniu.

Convenţia din 1969 este completată de către Convenţia de la Viena din 1986 privind dreptul tratatelor dintre state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale, care urmează îndeaproape normele privind tratatele încheiate de state.

Convenţia din 1969 foloseşte ca denumire generală termenul „tratat” pentru orice acord încheiat între state, incluzând toate denumirile pe care le pot primi. În practică, sunt folosite mai multe denumiri ce caracterizează obiectul tratatului sau domeniul în care se aplică, fără a avea vreo încărcătură juridică specială.

Astfel, tratatul, în sens restrâns, este folosit pentru a denumi înţelegerile privind domenii importante ale relaţiilor internaţionale (tratate de pace, neagresiune) şi care au un caracter mai solemn.

Convenţia desemnează, de regulă, prin care sunt reglementate relaţiile internaţionale în domenii speciale internaţionale (Convenţiile din 1969 si 1986 privind dreptul tratatelor, Convenţia din 1961 privind relaţiile diplomatice şi cea din 1963 privind relaţiile consulare, Convenţia din 1982 privind dreptul mării).

Pactul reprezintă o înţelegere intervenită în domenii concrete ale relaţiilor politice dintre state, având un caracter solemn (Pactul Briand-Kellogg din 1928, Pactul Ligii Naţiunilor).