Teorii privind Statul în Epoca Globalizării

Domeniul relatiilor internaţionale este un domeniu relativ nou printe stiinţele sociale, acesta a fost acceptat ca ştiinţă abia la jumatatea secolului XIX-lea, însă s-a constatat o evoluţie spectaculoasă a acestui domeniu, după cel de al Doilea Razboi Mondial. Domeniul relaţiilor internaţionale a avut ca preocupare, la începuturi, relaţiile dintre state, astfel principalul subiect de studiu al relaţiilor internaţionale a fost statul. Odată cu manifestarea globalizării din ce în ce mai puternic, unii teoreticieni consideră că globalizarea a început să se dezvolte tot mai puternic după 2001, însă alţii consideră că globalizarea a existat din totdeauna, statul nu a mai fost singurul actor în relaţiile internaţionale, astfel pe scena internaţională au apărut noi actori cum ar fi organizaţiile intarnaţionale sau companiile transnaţionale. Totodată în relaţiile internaţionale au fost enunţate mai multe teorii şi paradigme care încearcă să explice relaţiile dintre state. Însă înainte de a vedea care sunt acestea, trebuie mai întâi să înţelegem mai bine la ce se referă termenul de globalizare. Astfel prin globalizarea statele intră ȋntr-un proces de interdependenţă economică, politică, militară şi în toate domenile.

După cum spuneam teoriile au rolul de a reprezenta, de a clarifica şi de a explica fenomenele care se petrec în relaţiile internaţionale, precum şi de a ne face să înţelgem tendinţele pe care le au actorii. Principalele paradigme ale relaţiilor internaţionale sunt realismul şi idealismul.

Realismul

Realismul prin principiile sale este un curent pesimist fiind de părere că deşi se promovează teoretic o egalitate a statelor, ea este mai mult formală întrucât putem constata că de putere mai mare (şi implicit influenţa) se bucură statele care deţin un avantaj sau mai multe care le face sa fie mai puternice în comparaţie cu celelalte. Astfel avem de a face cu o distribuţie inegală a puterii în care menţinerea la un nivel competitiv maxim se poate face numai prin deţinerea sau obţinerea puterii. Din punctul de vedere al realiştilor sfera relaţiilor internaţionale este anarhică, structură ce se datorează în primul rând faptului că există o competiţie pentru putere, care duce inevitabil la conflict.

Realismul ca origini ȋl putem ȋntalni ȋn Istoria lui Tucidide cu privire la războiul peleponesiac, astfel el tratează tema conflictului dintre oraşele greceşti Sparta şi Atena într-o maniera realistă. În acest fel, el ilustrează dorinţa de „echilibru al puterii" a Spartei, motiv pentru care a considerat războiul ca inevitabil întrucât puterea Atenei creştea vertiginos şi acest lucru impunea restabilirea echilibrului. Tot în lucrarea lui este ilustrată de asemenea manipularea celor slabi de către cei mai puternici în fraza: „în timp ce puternicii fac ceea ce vor, cei slabi suferă ceea ce trebuie". Aspecte caracteristice realismului le mai regasim şi la Hobbes şi ȋn teoria sa expusa în „Leviathanul", conform căreia, deşi există formal egalitate între oameni, aceasta este încălcată din dorinţa de a acapara puterea şi în general din interesele egoiste caracteristice fiecărui individ. Aşadar, ca urmare a naturii sale egoiste, omul recurge la putere pentru realizarea intereselor proprii. Se poate constata în acest fel ca deşi Hobbes este considerat părintele liberalismului politic, se regăsesc totuşi în gândirea lui şi elemente ce sunt astăzi atribuite realismului.

Aspectele mai recente ale realismului, le putem regăsi ȋn secolul al XX-lea ca perioada principală de promovare şi argumentare a acestui curent. Realismul pune în centrul teoriilor pe care le fundamentează statele şi sistemul internaţional drept componente ale analizelor sale. Pentru realişti relaţiile internaţionale sunt percepute drept „relaţii între unităţi politice care pretind fiecare dreptul de a-şi face singure dreptate şi de a fi singurul arbitru în privinţa deciziei de a lupta sau de a nu lupta". Sistemul internaţional realist este aşadar unul anarhic, aceasta structura datorându-se în primul rând faptului ca exista o competiţie pentru putere, pentru ca cel care se afla în vârful ierarhiei este cel mai puţin vulnerabil.Actorul principal din perspectiva realismului este statul, văzut ca un actor raţional a cărui principala motivaţie este maximizarea propriilor interese. Principala preocupare realistă este securitatea naţională, pe aceasta baza fundamentându-se şi afirmaţia lui Edvard Hallett Carr, potrivit căreia principalul defect al Ligii Naţiunilor l-a reprezentat faptul ca prin promovarea securităţii colective s-a pornit de la o ipoteza eronata şi anume aceea ca toate marile puteri ale acelei perioade erau mulţumite cu statu quo-ul teritorial şi politic. La realism scolul relațiilor dintre state este lupta pentru putere, adica statele interacționeaza pe scena internațională cu scopul de a dobândi puterea.

Principalii gânditori realiṣti au fost: Hans Morgenthau, care în prima sa carte „Scientific Man versus Power Poltics" se opune optimismului liberal cu privire la natura umană şi la progres, concepţia mai tradiţională, matafizică şi religioasa a „omului căzut". Pentru el politica este o lupta pentru putere care se datorează tocmai aspiraţiilor umane de a-i domina pe ceilalţi şi trebuie făcută distincţie între politica care se fundamentează pe „voinţa de putere a omului", economie (care este generata de nevoia de bogăţie) şi religie (care constituie mediul spiritual al moralităţii). Dar, puterea constituind principalul motor al politicii, se constata ca moralitatea şi raţiunea sunt subordonate puterii, ba chiar ele reprezintă instrumente de obţinere şi justificare a ei. Ȋn viziunea realistă moralitatea nu are importanță ȋn relațiile dintre internaționale. Astfel politica internaţională nu poate fi ȋmblanzită, dezarmarea sau stabilirea de corpuri parlamentare internaţionale sunt niṣte Teluri greu de atins, ȋn viziunea realista. Pesimismul lui Morgenthau s-a manifestat şi cu privire la Războiul Rece, el şi-¬a exprimat îndoiala cu privire la capacitatea Statelor Unite ale Americii şi a Uniunii Sovietice de a garanta pacea internaţională, ȋnsă el a insistat totuşi pe faptul că trebuie evitată disperarea sugerând ca, în ciuda dificultăţilor, oamenii de stat au şi rolul de a modera instabilitatea politicii internaţionale.

Un alt reprezentatnt al realismului este Raymond Aron, care în lucrarea sa „Peace and War" (New York, 1968) îndemnă la prudenţă în relaţiile internaţionale, considerand ca este mai important să se ia seama la consecinţe şi nu la convingere. Prudența înseamna a se acţiona în funcţie de o situaţie specifică şi date concrete, nu în funcţie de un sistem oarecare sau printr-o ascultare exagerată faţă de o regulă, îndemna ȋn stabilirea unor obiective tangibile concrete, nu unele intangibile cum ar fi o lume sigură pentru democraţie sau o lume din care politica de putere a dispărut".