Statul - ordine de drept

Toate lucrurile existente pe acest pământ şi care se regăsesc în această lume ţin de o anumită „ordine” chiar dacă ceea ce se vede în exterior pare a fi mai mult un haos decât o ambianţă plăcută tuturor. Esenţialul pentru orice ordine este mai întâi să ai, iar apoi trebuie să cunoşti bine motivaţia acesteia şi scopul pe care vrei să îl atingi prin impunerea ei. De ce spun mai exact că trebuie să o impui? Pentru că orice ordine trebuie să fie impusă, începându-se de la cea mai simplă şi ajungându-se la cea mai înaltă, chiar dacă mulţi dintre noi ar dori să transforme reacţia de acceptare într-o adevărată participare. Consider că ordinea de drept este cea mai importantă ea fiind cea mai apropiată de individ şi totodată cea care îl poate influenţa cel mai mult, motiv pentru care am ales să analizez pe cât este cu putinţă acest subiect.

Statul, după cum ştim cu toţii reprezintă ansamblul organelor politice care guvernează societatea. Elementul specific „politic” al acestui ansamblu al organelor reprezintă constrângerea de la om la om, reglementată de comportamentul acestor indivizi. Fiind organizaţie politică statul este ordine de drept, asta nu însemnând neapărat că orice ordine de drept este un stat. Doar dacă se doreşte a fi un stat, ordinea de drept ar trebui să aibă caracterul unei organizaţii în sensul strict şi specific al cuvântului, mai exact organe care funcţionează în virtutea diviziunii muncii, astfel ea abordând un anumit grad de centralizare. Din acest lucru rezultă că statul este o ordine de drept relativ centralizată. Centralizarea reprezintă diferenţa dintre ordinea de drept statală şi ordinea primitivă prestatală sau de cea supra (-intra) – statală.

Făcând referire la aceste două cazuri cel al dreptului prestatal si cel al dreptului supra (-inter)- statal, indivizii care produc, pe calea obişnuinţei, dreptul şi îl aplică sunt organe de drept şi ca atare organe ale comunităţii de drept, dar pe langă aceştia există cei care sunt denumiţi organe centrale cum ar fi guvernul, organul legiuitor, tribunalele, toate instituite de ordine de drept statală.

Avem parte de două ordini coercitive complet descntralizate şi tocmai prin acest lucru ele nu pot fi numite state, prima dintre ele fiind ordinea de drept a societăţii primitive, iar cea de-a doua ordinea de drept internaţională. Ordinea socială este cea care din punctul meu de vedere are cele mai mari limite, din care se naşte ordinea politică şi din care la rândul ei se va naşte ordinea de drept, punctul central al tuturor acestor ordine fiind bineînţeles nimeni altul decât « individul », care în mod paradoxal este singurul ce poate da adevărata măsură a aestora, deoarece el reprezintă temelia lor adică scopul esenţial.

Având în vedere această centralizare şi descentralizare a statului imaginea obişnuită a statului pleacă de la simpla presupunere că toate normele care alcătuiesc ordinea statală sunt valabile în acelaşi tmod pentru întregul teritoriu statal, sau mai degrabă la o singură instanţă, deoarece ea este cea care domină din centru întregul teritoriu al statului. În termenul de „stat unitar” se poate observa ideea dintre centralizare si descentralizare, statul unitar fiind privit ca o comunitate de drept centralizată fiind în opoziţie cu tipul de comunitate descentralizată, iar această opoziţie poate fi prezentată primar doar din punct de vedere al ariei de valabilitate spaţială a normelor care alcătuiesc ordinea spaţială.

Mai precis spus ar fi că o comunitate de drept centralizată este reprezentată de cea a cărei ordine constă exclusiv din norme de drept valabile pentru întregul teritoriu de drept, pe când o comunitate de drept descentralizată este cea a cărei ordine constă din norme valabile numai pentru un teritoriu parţial. Dacă am face o analiză mai precisă a descentralizării am ajunge la o concluzie şi anume aceea că ar exista un caz extrem al acesteia şi anume cazul limită al existenţei paralele al unei multitudini de comunităţi de drepturi.

Aş putea spune mai exact, referitor la ceea ce am descris mai sus, problema centralizării şi descentralizării este asemeni unei împărţiri teritoriale a comunităţilor de drept , în principiu o problemă a ariei de valabilitate spaţială a normelor care alcătuiesc ordinea de drept, iar în al doilea rând ar fi vorba de modul producerii acestor norme de arie a valabilităţii diferită, înspre actul stabilirii normelor şi prin urmare înspre organele care stabilesc nomele.

După Kelsen centralizarea în sensul dinamic atinge gradul cel mai mai înalt, când toate funcţiile trebuie îndeplinite de un singur organ, în speţă când toate normele unei ordini de drept, generale şi individuale, sunt produse şi aplicate de unul şi acelaşi individ. Tot la Kelsen, descentralizarea în sensul dinamic atinge gradul cel mai mai înalt atunci când toate funcţiile pot fi îndeplinite de toţi indivizii supuşi ordinii de drept, ambele fiind cazuri de limită ideală care nu apar în realitatea socială. Niciodată nu se va întâmpla ca funcţiile statuate într-o ordine de drept să fie îndeplinite de un singur individ sau de toţi.