Școala istorică - baza orientării sociologice

Apariţia şi formarea dreptului este, un proces complex caruia nu i se poate stabili o data precisă de naştere, iar normele de la începuturile societaţii omeneşti sunt încă difuze, împletite cu multitudinea de obiceiuri, datini, practici religioase etc.

Ideea că dreptul este un fenomen social care se cuvine constatat ca şi celelalte, are o istorie îndelungată.

Observând diversitatea constituţiilor existente în vremea sa, Aristotel remarca că legile nu sunt aceleaşi în Persia şi Atena.

Şcoala istorică, care s-a dezvoltat la începutul secolului XIX, a pregătit calea orientării sociologice.

Teoria acestei şcoli afirmă că există o corelaţie esenţială intre orice manifestare juridică şi geniul naţional al poporului respectiv. Pentru această şcoală dreptul nu se naşte ca un produs reflectat al legislatorului; dreptul este un produs organic al societaţii şi legea, cand formează reguli constiente, nu face decat să prindă ceea ce a crescut de la sine în viaţa socială şi istorică, spre a-l pune în formule.

Reprezentanţii acestei şcoli plecau de la ideea că dreptul nu este nicidecum o creaţie deliberată, ci se formează spontan, inconştient pe calea primordială a cutumei. Juristul intervine atunci când viaţa socială se complică şi reclamă o anumită organizare a dreptului spontan. Dar rolul său se mărgineşte la a organiza o materie pe care n-a creat-o.

Cei mai cunoscuţi reprezentanti ai acestei şcoli – Savigny, Hugo, Puchta, s-au opus celor care preconizau o codificare a dreptului german după modelul dreptului francez.

Într-o epocă cand se părea că dreptul universal şi neschimbător dobandise o putere indiscutabilă, reprezentanţii acestei şcoli Savigni, Puchta, Hugo afirmă cu tărie inexistenţa lui. Pentru aceştia dreptul nu este un produs al raţiunii omeneşti, ci rezultanta unei evoluţii lente a conştiinţei populare.

Obiectivul şcolii era de a determina, în numele istoriei, obiectul de lucru al dreptului şi de-al pune în gardă pe legiuitor faţă de intervenţiile intempestive.

Şcoala istorică a dreptului a asociat astfel dreptul cu istoria. Dreptul sustinea Savigny „nu e facut, ci se face singur”. Dreptul este un un fenomen natural, comparat de catre Savigny cu limba pe care o vorbim, care nu este o creaţie individuală şi nici nu se naşte din vointa cuiva. Ea este rezultatul culturii, credinţelor, educaţiei etc a unui popor de-a lungu timpului.

Ca şi limba unui popor tot aşa şi dreptul reflectă instituţiile în procedeele, în scopurile şi în amănuntele sale cele mai mici, întreg trecutul istoric al unui popor. În măsura în care sufletul unui popor evoluează şi se adaptează împrejurărilor tot asa şi dreptul evoluează în paralel .

Remarcăm că, dacă dreptul se formează spontan şi nu deliberat, atunci devine dificil să găsim în el o organizare raţională.

Totuşi, şcoala istorică a impus o teză fundamentală: dreptul se prezintă ca un fenomen social spontan.

Acesta va fi punctul de plecare al şcolii sociologice.

Inceputurile scolii sociologice.

Afirmarea acestei şcoli e relativ recentă.

Deşi e prefigurată de autori ca Hume, Compte, ea îşi va găsi expresia cea mai importantă în operele lui E. Durkheim – „Diviziunea socială a muncii” (1893), „Regulile metodei sociologice” .În aceste opere apar trei teme majore, ce impun o concepţie nouă asupra dreptului:

1. – fiind un fapt social, dreptul trebuie tratat ca un lucru, adică studiat prin metoda observaţiei, care şi-a dovedit valabilitatea în ştiinţele naturii;

2. – „presiunea socială” e cauza determinantă a ansamblului fenomenelor umane, fie că e vorba de limbaj, de artă sau de gândire, la fel de bine ca de morală, religie sau drept. Iluzia că aceste fenomene sunt opera deliberată a indivizilor trebuie eliminată. Ele ne sunt impuse de forţe din faţa cărora nu putem scăpa.