Școala Geopolitică anglo-saxonă

Aşa cum am mai arătat, geopolitica s-a constituit ca disciplină prin eforturile unor savanţi care au provenit din arii culturale (şi de cercetare) diferite. Cu toate acestea, consacrarea noii discipline, la puţin timp după finalul primului război mondial, a fost atribuită, aproape exclusiv, şcolii geopolitice germane. Percepţia respectivă a fost cauzată de preocupările intense şi numeroasele lucrări consacrate unor subiecte din acest domeniu de autori şi cercetători din lumea germană. Fondul intelectual care a generat aceste demersuri trebuie raportat la etapa istorică parcursă de societatea şi statul german din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Procesul de unificare a Germaniei moderne a fost unul anevoios şi îndelungat. Acest parcurs dificil a generat reacţii de frustrare ale elitelor intelectuale şi politice germane, care, la mijlocul veacului al XIX-ela, erau obsedate de ideea că timp de peste 250 de ani teritoriile germane fuseseră teatrul unor războaie succesive, cel mai frecvent provocate sau la care participaseră puteri străine. Într-un al doilea rând, naţionalismul german s-a dezvoltat sub influenţa scrierilor lui Johann Gottfried Herder într-o paradigmă diferită celor din vestul germanilor. Generat ca o contrareacţie la imperialismul cultural francez, naţionalismul german a fost conceptualizat de Herder într-o formă specifică. Spre deosebire de gânditorii englezi şi francezi ai timpului, care plecaseră de la ideea că omul, individul reprezintă realitatea fundamentală, Herder a aşezat în centrul preocupărilor sale, şi a acordat valoarea supremă poporului. Această viziune a rămas predominantă şi după 1871, anul unificării germane, marcând abandonarea ¬ de către elitele germane ¬ a ultimelor rămăşite ale liberalismului de tip vest-european şi consacrând, prin contrast, credinţa că forţa fizică reprezintă instrumentul adecvat de exprimare al oricărui stat. Acest curent de gândire ¬ asumat aproape în totalitate de elitele germane ¬ a fost amplificat odată cu anul 1892, când noul Kaiser, Wilhelm al II-lea, a proclamat politica mondială a celui de-al II-lea Reich.

În acest context cultural-istoric, nu a fost deloc surprinzătoare dezvoltarea concepţiilor, suscitate şi prin fertila diseminare a ideilor darwiniste, care susţineau necesitatea triumfului cultural german în Europa. De la această viziune etnocentric-spaţială, până la geopolitică, nu au mai fost necesari decât câţiva paşi.

Baza empirică de formare a geopoliticii germane, ca sistem de analiză politică, a fost geografia. Carl Ritter (1779-1859) a fost primul geograf german proeminent care a conferit disciplinei respective noi meniri. În lucrarea sa de bază Erdkunde (Geografia), Ritter s-a arătat convins că, până atunci, geografia fusese studiată precum un amalgam, fără vreo regulă internă şi fără un scop anume. Respingând teza raţionalistă, conform căreia oamenii sunt aceiaşi pretutindeni, Ritter a subliniat rolul jucat de natură asupra omului. El a iniţiat, într-o direcţie specifică gândirii germane, viziunea organicistă, după care, patria ¬ das Heimatland ¬ reprezintă un spaţiu geografic natural, înzestrat cu o configuraţie naturală unitară, graniţe naturale, toate acestea alcătuind teritoriul organic natural.

Discipol al lui Ritter, Friedrich Ratzel (1844-1904) este considerat primul dintre fondatorii geopoliticii germane, cu toate că el însuşi a numit aria preocupărilor sale drept geografie politică. Ratzel s-a străduit să continue demersurile mentorului său, cu scopul de a realiza o metodă cuprinzătoare şi eficientă care să sprijine studierea spaţiilor şi locuirii umane. În acest sens, el a adăugat instrumentelor folosite până atunci în cercetările geografice, elemente, metode şi constatări care proveneau din alte discipline, biologia şi istoria situându-se în prim-plan. În prima sa lucrare majoră, Antropogeografia, subintitulată Principii de aplicare a geografiei asupra istoriei, publicată între anii 1881-1891, Ratzel a prezentat aparatul metodologic-interpretativ. Primul său demers, mărturisit, era acela al recuperării şi plasării mediului geografic în miezul ştiinţelor despre om, pentru a nu se ignora sau pierde dimensiunea evoluţiei acestuia ca parte a naturii. Ratzel a arătat că de-a lungul istoriei, oamenii s-au aflat într-o permanentă competiţie pentru spaţiu: mai întâi în scopul obţinerii subzistenţei; în etapa următoare, pentru a obţine un spaţiu în care să îşi poată consuma energia. În decursul acestui proces, considera Ratzel, cultura ¬ ca realitate supraorganică ¬ a fost factorul care a mediat raporturile dintre elementele fizico-geografice ambientale şi indivizii umani. Într-o primă etapă a organizării lor sociale, oamenii au reuşit să transforme mediul pe are îl locuiau într-un spaţiu mai favorabil existenţei umane. Ulterior, pe măsura evoluţiei şi dezvoltării statelor, a devenit evident faptul că diferitele culturi umane sunt inegal înzestrate şi sunt capabile, în măsuri diferite, să fructifice darurile naturii.În a doua sa lucrare importantă, Politische Geographie (1897), Ratzel a indicat că dezvoltarea istorică a statelor trebuia aşezată într-un raport comparativ cu înflorirea politică a popoarelor. Acest din urmă fenomen depindea de dimensiunea şi profunzimea raporturilor dezvoltate de popoarele în cauză cu solul locuit de ele. Prin urmare, concluziona Ratzel, statele trebuiesc a fi considerate organisme care, asemenea celor animale şi umane, sunt mai puternice sau mai slabe. Organismele statale îşi datorau existenţa grupului uman, popoarelor, şi nu indivizilor care le compuneau. Cu cât un popor era mai mobil ¬ această trăsătură nefiind caracteristică societăţilor primitive ¬ cu atât dobândea mai multă forţă politică. Din această perspectivă, cunoaşterea şi comensurarea mărimii spaţiilor era direct subordonată suprafeţei în care circulau ideile şi proiectele politice ale popoarelor, existând concepţii mai mari şi mai mici despre spaţii, în special primelor fiindu-le caracteristice tendinţele de extindere. Războaiele reprezentau astfel, transpunerea geografică a nevoii de mişcare şi expansiunea politică a popoarelor.