Rolul Parlamentului în Franța și în România

ROLUL PARLAMENTULUI ÎN FRANŢA ŞI ÎN ROMÂNIA

I. INTRODUCERE

Franţei i se recunoaşte contribuţia majoră în enunţarea şi realizarea unei practici şi doctrine democratice şi liberale privind instrumentele puterii şi de asemenea, crearea unei filozofii a libertăţii individului şi egalităţii umane, care au determinat reînnoiri constituţionale în aproape toate statele de pe continent.

Revoluţia franceză din 1789, care a culminat cu faimoasa cădere a închisorii Bastiliei, a dat naştere primei Constituţii scrise în Franţa şi a doua din Europa, după Polonia, în data de 3 septembrie 1791, în care erau pentru întâia oară consacrate marile principii de egalitate şi fraternitate umană.

Revenind în epoca contemporană, mai exact după cel de-al doilea Război Mondial, în Franţa domnea o atmosferă apăsătoare, marcată îndeosebi, de culpa colaboraţionismului de care se făcuseră vinovaţi miniştrii Guvernului de la Vichy. Astfel, în urma unui referendum, poporul francez s-a pronunţat pentru renunţarea la principiile şi instituţiile Constituţiei din 1875 şi adoptarea unei legi fundamentale noi, care va dura 12 ani.

În sfârşit, la 4 octombrie 1958, este promulgată o nouă Constituţie împotriva căreia comuniştii, precum şi extrema dreaptă şi stângă au votat împotrivă. Noul aşezământ fundamental este suportul constituţional al celei de a V-a Republici.

Naşterea constituţiei şi a constituţionalismului în România modernă aparţine, fără drept de apel, secolului al XIX-lea. Primele „aşezăminte” care şi-au asumat privilegiul organizării complexe şi sistematice a statului au fost cele două Regulamente Organice intrate în vigoare în anii 1831-1832, în timpul celor două mari ocupaţii ruseşti. Raportate la art.16 din celebra Declaraţie franceză a drepturilor omului, cele două acte nu pot fi considerate nişte constituţii. Ele nu

garantează drepturile şi libertaţile fundamentale ale omului, iar schiţarea formală a separaţiei puterilor în stat va avea o cu totul altă finalitate funcţională decât limitarea puterii statale.

Prima constituţie a românilor, în adevăratul sens al cuvântului, este cea din 1866, care a consacrat valorile liberalismului burghez, având drept model Constituţia belgiană de la 1831. Reprezentanţa naţională era structurată bicameral, respectiv Adunarea Deputaţilor şi Senatul.

Constituţia actuală a României din 1991, adoptată după Revoluţia din 1989, a însemnat, pentru România, ieşirea de după „cortina de fier” şi intrarea în lunga „perioadă de tranziţie”, care se va încheia odată cu intrarea în Uniunea Europeană. Actuala constituţie a fost revizuită în 2003, iar conţinutul ei a fost completat cu Titlul VI, referitor la Integrarea euroatlantică.

II. CADRUL CONSTITUŢIONAL AL PARLAMENTULUI

1. Constituirea şi organizarea Parlamentului.

Potrivit art. 24 din Constituţia Franţei, Parlamentul se compune din două Camere, care se bucură de autonomie financiară şi administrativă în domeniul lor de activitate: Adunarea Naţională şi Senatul. Membrii Adunării Naţionale reprezintă naţiunea, iar senatorii reprezintă colectivităţile locale şi pe francezii rezidenţi în străinătate. Parlamentul României este de asemenea bicameral: Senatul şi Camera Deputaţilor, specificat în art. 61, al. (2) din Constituţie, iar resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea; la fel se procedează şi în cazul regulilor de organizare şi funcţionare, reguli ce sunt conţinute în regulamentele proprii, adoptate de fiecare Cameră, existând aşadar în ambele state o autonomie financiară şi administrativă a Parlamentului.

În ceea ce priveşte reprezentativitatea minoritaţilor naţionale, în Parlamentul României, organizaţiile aparţinând minorităţilor care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a putea fi reprezentaţi în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat (art. 62, al. (2), Constituţia României), deci la fel ca în cazul Franţei, se încearcă o cât mai veridică reprezentativitate în Parlament.