Republica Moldova versus Republica Moldovenească Nistreana

1. Începutul procesului de edificare a statalităţii în Republica Moldova şi „Republica Moldovenească Nistreană”

Republica Moldova a apărut pe harta lumii ca un nou stat în urma dezmembrării Uniunii Sovietice în 1991, eveniment ce a făcut posibilă proclamarea independenţei RM, la 27 august aceluiaşi an. Lipsa tradiţiei politice de statalitate, criza de identitate şi divizarea populaţiei în dependenţă de atitudinea faţă de statalitatea şi suveranitatea RM, de necesitatea şi legitimitatea lor, precum şi de viziunile diverse asupra politicii, care trebuia să fie promovată de puterea centrală, au constituit baza şubredă pe care s-a edificat statul RM. Noul stat era foarte sensibil la orice atentat la atributele suverane ale puterii centrale, venite din interior şi exterior şi întruchipate, în mare parte, în fenomenul separatismului, care a marcat istoricul RM, începând din perioada activizării luptei forţelor naţionale şi democratice din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) pentru independenţă faţă de URSS.

„Republica Moldovenească Nistreană” este rezultatul mişcării separatiste din regiunea de est a RM, mişcării ce a luat naştere concomitent şi ca protest faţă de procesul de emancipare a RSSM, de la sfârşitul anilor ’80, care se preconiza să ducă la separarea ulterioară de Uniunea Sovietică. Liderii separatişti se pronunţau pentru păstrarea URSS şi intrarea Transnistriei în componenţa Uniunii reformate ca membru autonom sau independent de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). Exprimând interesele centrului unional şi a forţelor conservatoare, mişcarea de la Tiraspol a reuşit să se „autodetermine” concomitent cu cea de la Chişinău, prin aceasta demonstrându-se scopul real al „independenţei” Transnistriei, cel de a opri secesiunea Moldovei din Uniunea Sovietică.

Astfel, la 2 septembrie 1990, a fost proclamată „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană” („RSSMT”), iar la 25 noiembrie 1990, a fost ales „prin vot universal Sovietului Suprem al RSSMT”. Drept moment important pentru consolidarea statalităţii „RMN” este considerată ziua de 1 decembrie 1991, când „populaţia Transnistriei şi-a ales preşedintele şi s-a pronunţat în cadrul unui referendum pentru existenţa statului transnistrean independent” în număr de 98% din cei 78% de participanţi la referendumul dat, conform datelor „oficiale” tiraspolene.

Separatiştii au încercat să demonstreze existenţa unui drept obiectiv pentru crearea în Transnistria a unei republici suverane, invocând specificul etnic şi istoric al regiunii care ar prezenta pământ rusesc strămoşesc care nu a fost niciodată în componenţa unui stat românesc. Componenţa etnică şi dominaţia politică asupra Transnistriei, până în perioada contemporană, nu pot fi apreciate univoc în baza surselor existente. Totodată, chestiunea dată a fost şi rămâne extrem de politizată. În dependenţă de faptul cum sunt apreciate evenimentele din anii 1812 şi 1940 din istoria Basarabiei , ca eliberare sau ocupare din partea Rusiei şi URSS, se acceptă sau se resping argumentele separatiştilor.

Liderii separatişti au accentuat câteva momente istorice, care ar demonstra, după părerea lor, dreptul legal al Transnistriei de a se declara stat suveran:

1) 12 octombrie 1924, când a fost formată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) în componenţa RSS Ucrainene. Să menţionăm că scopul real, pentru care a fost creată republica aceasta, era expansiunea puterii sovietice asupra Basarabiei (pierdute de Rusia în 1918 în favoarea României) şi României. Pe hărţile politice sovietice din acea perioadă Basarabia era prezentată ca parte componentă a RASSM, însă doar la 2 august 1940, prin decizia lui Stalin, a fost formată RSSM care a inclus cinci raioane din RASSM şi o parte din Basarabia, sudul Basasrabiei şi Nordul Bucovinei fiind transferate în componenţa RSSU. În calitate de republică unională, RSSM avea dreptul formal la secesiune din federaţia sovietică, pe când republica autonomă nu dispunea de acest drept.

2) 2 septembrie 1990, când a fost autoproclamată „RSSMT”. Momentul acesta este prezentat ca demonstraţie a voinţei poporului şi a realizării dreptului istoric, ambele constatări fiind pur declarative.

3) 27 august 1991, când prin Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova au fost declarate nule Pactul Ribbentrop-Molotov (din 23 august 1939) şi actul din 28 iunie 1940 – ocuparea Basarabiei de Uniunea Sovietică. În acest mod, după părerea separatiştilor, noua administraţie de la Chişinău a recunoscut ca fiind legală doar situaţia politică anterioară ocupării sovietice, adică Basarabia în componenţa României şi Transnistria în calitate de RASSM. Din punct de vedere juridic, însă, Basarabia era considerată parte a URSS conform Tratatului de Pace de la Paris (februarie 1947), semnat între România şi statele-învingătoare în cel de-al doilea război mondial. Astfel, abrogarea actelor din 1939 şi 1940 nu are vre-un efect juridic asupra calităţii RM de succesor al RSSM incluzând regiunea transnistreană. Să accentuăm şi faptul că deja la 23 iunie 1990 Parlamentul a proclamată suveranitatea RSSM ca stat unitar şi indivizibil, deci în hotarele stabilite. Este important că în componenţa Parlamentului care a votat Declaraţia privind suveranitatea RSSM intrau şi 64 deputaţi din stânga Nistrului, astfel că pretenţiile privind suveranitate pentru Transnistria au venit cu întârziere şi în contradicţie cu propriile lor decizii. Ulterior, Tiraspolul a încercat să anticipeze evenimentele de la Chişinău, organizând, spre exemplu, alegerile „preşedintelui” cu o săptămână înaintea celor din RM (8 decembrie 1991).

Drept argumente, care veneau să demonstreze necesitatea obţinerii independenţei pentru regiunea transnsitreană, liderii mişcării separatiste au prezentat specificul etnic al populaţiei transnistrene, care ar constitui un popor transnistrean ce are dreptul la autodeterminare, şi politica de discriminare a puterii de la Chişinău faţă de minoritatea rusă. În primul rând, la recensământul unional din 1989 (cu un an înainte de proclamarea „RSSMT”), nimeni în Transnistria nu s-a autodefinit în calitate de „transnistrean”, din contra, 40% din populaţia regiunii s-au numit moldoveni. Este cert faptul că moldovenii transnistreni se deosebeau de cei basarabeni printr-un nivel mai avansat de rusificare, de aici şi respingerea mai tranşantă a manifestărilor pro-române ce aveau loc la Chişinău, văzute ca un pericol serios pentru poziţia prioritară în societate a ruşilor şi rusolingvilor, în general. Totodată, politica oficială în RM faţă de minorităţile etnice se deosebea prin toleranţă, uneori, excesivă, mai ales în comparaţie cu situaţia din alte republici sovietice.

În concluzie, putem afirma că crearea „RMN” a fost un act ilegal, din punct de vedere juridic, dar şi din considerente istorice şi etnice, regiunea transnistreană neavând drept la autodeterminare. Metodele violente aplicate de forţele separatiste pentru a pune bazele „statalităţii” Transnistriei vin doar să confirme concluzia dată.

Evenimentele din 1990-1991 au pus începutul confruntărilor dintre Chişinău1 şi Tiraspol2, pe de-o parte, şi Chişinău şi Moscova, pe de altă parte. Punctul culminant l-au reprezentat acţiunile militare din martie-iulie 1992, începute chiar în ziua în care RM primea recunoaşterea oficială ca membru nou al ONU (2 martie 1992).

Prin urmare, separatiştii şi-au consolidat bazele pseudo-statului, asupra căruia Chişinăul a pierdut orice control. Acordul Cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, semnat la 21 iulie 1992, între preşedinţii Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse, punând punct la faza militară, a deschis o nouă fază – cea de existenţă, de fapt a două state într-un singur stat unitar, de jure, şi de implicare legalizată a Moscovei în politica internă a RM.

După încheierea conflictului militar din 1992, cerinţele liderilor separatişti s-au radicalizat, astfel că ei nu vor accepta în continuare nimic mai puţin decât o confederaţie, subliniind necesitatea păstrării „RMN” în calitate de stat independent, care poate fi legat cu RM doar prin colaborarea în baza acordurilor bilaterale cu scopul realizării unor interese comune. Această formulă a fost transpusă în noţiunea de „stat comun”, introdusă în procesul negocierilor prin Memorandumul privind principiile normalizării relaţiilor între Republica Moldova şi Transnistria (8 mai 1997), şi interpretată în mod diferit de Chişinău şi Tiraspol. Acest model este văzut drept o formulă convenabilă de legalizare a participării „RMN” în „procesele integraţioniste globale” şi ca o variantă de lichidare a sursei de tensiune şi ameninţări pentru securitatea europeană, precum şi o soluţionare a problemelor de care este preocupată comunitatea internaţională în cazul conflictului transnistrean: respectarea principiului inviolabilităţii hotarelor şi a drepturilor omului. Argumentul principal al liderilor transnistreni în favoarea formulei de confederaţie este că „RMN” şi-a demonstrat viabilitatea şi capacitatea de a-şi apăra „statalitatea” pe parcursul existenţei sale de facto.