Răspunderea penală în dreptul muncii

CAPITOLUL 1: RASPUNDEREA PENALĂ

1. Noţiunea de răspundere penală

1.1.Scurt istoric al răspunderii juridice

Ca şi multe alte noţiuni juridice, răspunderea penală în evoluţia sa conceptuală a fost precedată de alte cîteva concepte, care aveau iniţial o accepţiune socială şi, prin urmare, o mai largă sferă de aplicare. Astfel de concepte sunt responsabilitatea şi răspunderea socială, care, înţelese în sensul lor larg de fenomene sociale, pot fi întîlnite din cele mai străvechi timpuri, chiar la momentul apariţiei primelor societăţi umane. Traiul în comun cerea o anumită coordonare şi reciprocitate între acţiunile membrilor colectivităţii, ceea ce a dus la dezvoltarea treptată a conştiinţei sociale; în cadrul primelor forme istorice de comunitate umană – familia primitivă, ginta, tribul, care au evoluat ulterior în forme mai complexe şi mai desăvîrşite – poporul şi naţiunea – au aparut sentimentele solidarităţii, al datoriei, al responsabilităţii şi al răspunderii în faţa acestora pentru faptele comise. De aceea considerăm că primele forme (primitive) ale responsabilităţii şi răspunderii sociale au fost responsabilitatea familială, tribală şi, respectiv, răspunderea în faţa conducătorului acestor structuri sociale, răspundere care se concretiza în diferite sancţiuni.

O dată cu apariţia primelor state soluţionarea conflictelor încetează definitiv să fie privită ca o preocupare exclusivă a persoanelor cointeresate; justiţia excede interesele personale, transformîndu-se într-o prerogativă a statului. Individul se transformă în cetăţean, titlu care îi oferă anumite drepturi, dar şi obligaţii corelative. Răspunderea socială, de rînd cu multe alte noţiuni şi instituţii, îmbracă o formă juridică şi se declanşează în mod automat şi obligatoriu în cazurile expres stabilite, existînd deja anumite organe specializate care sunt responsabile pentru tragerea persoanei la răspundere juridică. Se observă o delimitare tot mai clară între noţiunile “responsabilitate” şi “răspundere”; această din urmă vizează nu atît sistemul valoric (cum e cazul celei dintîi), ci mai mult sistemul normativ al societăţii, în virtutea căruia se realizează raporturi complexe între autorităţile şi structurile statale, pe de o parte, şi cetăţeni, pe cealaltă parte. Deşi răspunderea şi responsabilitatea rămîn a fi fenomene simultane şi în mare masură similare, răspunderea se individualizează şi se separă tot mai mult, ajungînd să constituie o entitate distinctă, întemeiată pe factori externi deosebiţi şi care se manifestă, de fapt, ca o expresie a unor cerinţe obligatorii pe care statul le impune cetăţeanului. Scopul său final îl constituie apărarea şi conservarea valorilor sociale importante, iar asigurarea funcţionalităţii sale se realizează printr-un sistem de sancţiuni.

1.2 Definiţia răspunderii penale

Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice. Astfel putem defini răspunderea penală drept instituţia juridică ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile juridice, ce formează obiectul dreptului penal, şi care se nasc în sfera activităţii de tragere la răspundere penală a tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, prin săvîrşirea de infracţiuni, activitate care se desfăşoară de autorităţile publice în temeiul legii şi care este guvernată de principii proprii, în scopul apărării valorilor sociale esenţiale, confirmate de ordinea constituţională, în vederea menţinerii şi a promovării ordinii juridice şi a binelui public.

Temeiurile răspunderii penale

Temeiul atragerii la răspundere constituie un semn distinctiv de o majoră importanţă al răspunderii penale. Fiecare tip de răspundere juridică stabileşte ce formă anume trebuie să îmbrace încălcarea ordinii de drept pentru ca ea să poată surveni. În cazul răspunderii penale drept temei serveşte fapta concretă care îmbracă forma infracţiunii.

O formulare clară şi lipsită de echivocuri a temeiului răspunderii penale o găsim în alin. 1, art. 3 Cod Penal, care prevede: „Răspunderii penale şi pedepsei este supusă numai persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii, adică persoana care a săvârşit intenţionat sau din imprudenţă o faptă socialmente periculoasă, prevăzută de legea penală”.

Subiectele răspunderii penale

Subiectele răspunderii penale sunt subiecte de drept între care se creeayă raportul juridic penal de constrângere, şi anume subiectul activ, ca titular al dreptului de a exercita constrângerea de stat prin aplicarea şi constrângerea la executarea sancţiunii prevăzute de norma de drept penal; şi subiectul pasiv, ca deţinător al obligaţiei de a răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de a se supune sancţiunii penale aplicate.

Subiectul activ al răspunderii juridice în general este statul ca titular al forţei de constrângere şi al dreptului de a asigura, prin folosirea acesteia, ordinea de drept. Subiectul pasiv adiacent al infracţiunii, persoana fizică sau juridică, nu are un astfel de drept şi deci nu poate fi subiect activ al răspunderii penale.

1.5 Delimitarea răspunderii penale de alte forme ale răspunderii juridice.

Fiecare formă de răspundere juridică are anumite caracteristici distinctive, care nu pot fi regăsite în celelalte forme. Aceasta este valabil şi pentru răspunderea penală. Specificul acesteia constă în comportarea ilicita a subiectului, comportare care trebuie sa îmbrace numaidecât forma infracţiunii.

Pe lângă aceasta, răspunderea penală este fundamentată pe conceptul de pedeapsă. În majoritatea cazurilor răspunderea penală îşi găseşte realizarea sau traducerea în practică în stabilirea şi în executarea pedepsei. Cu toate acestea, răspunderea şi pedeapsa nu sunt noţiuni identice şi nu trebuie în nici un caz confundate. Persoana care este trasă la răspundere penală poate fi scutită de pedeapsă în baza legii şi în conformitate cu aceasta. De exemplu, alin. 2, art. 48 Cod Penal stabileşte că persoana care a săvârşit o infracţiune poate fi absolvită de pedeapsa penală conform sentinţei pronunţate de instanţa de judecată, dacă se va constata că, datorită comportării ulterioare ireproşabile şi atitudinii cinstite faţă de muncă, această persoană, la momentul judecării cauzei, nu poate fi considerată ca fiind socialmente periculoasă.

CAPITOLUL 2: RAPORTUL JURIDIC DE MUNCĂ

2.1 Noţiunea raporturilor juridice de muncă

Obiectul de reglementare a dreptului muncii îl constituie raporturile juridice de muncă, care pot fi individuale şi colective.

Raportul de muncă este relaţia socială reglementată prin norme de drept ce se naşte între o persoană fizică, pe de o parte şi, de regulă, o persoană juridică, pe de altă parte, ca urmare a prestării unei munci determinate de către prima persoană în folosul celeilalte, care se obligă, la rândul ei, să o remunereze şi să-i asigure condiţiile necesare realizării muncii respective.