Răspunderea Penală

1. RĂSPUNDEREA PENALĂ – INSTITUȚIE FUNDAMENTALĂ A DREPTULUI PENAL

Întregul sistem de drept penal român se bazează pe trei componente: infracțiunea, sancțiunea și răspunderea penală.

Răspunderea penală este cea mai gravă formă a răspunderii juridice, care constă în obligația persoanei ce a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală de a da socoteală în fața organelor de urmărire penală și ulterior în fața instanței de judecată pentru fapta săvârșită, prin executarea unei pedepse aplicate de instanța de judecată.

Răspunderea penală reflectă, pe plan juridic, legătura dintre infracțiune și persoana care a săvârșit-o. Are ca unic temei săvârșirea unei infracțiuni, ceea ce implică din punct de vedere obiectiv, săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, iar din punct de vedere subiectiv, vinovăția persoanei în săvârșirea faptei.

Temeiul răspunderii penale este săvârșirea unui fapt ilicit, a unei infracțiuni ce aduce atingere valorilor sociale și ordinii de drept, deci se impune ca fapta interzisă de legea penală să satisfacă toate cerințele legale pentru a putea fi reținută ca infracțiune.

Subiectul activ al răspunderii penale și, în același timp, subiect pasiv principal al infracțiunii, ca titular al dreptului de a exercita constrângerea, este statul – acțiunea sa fiind întotdeauna necesară pentru a restabili ordinea de drept, raportul de răspundere penală nu se poate, în niciun caz, soluționa fără concursul statului prin intervenirea organelor de urmărire penală sau fără aducerea conflictului de drept penal în fața justiției; excepție făcând doar cazurile în care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, care fie nu introduce această plângere, fie odată introdusă o retrage.

Subiectul pasiv al răspunderii penale este întotdeauna subiectul activ al infracțiunii, care are calitate de autor, instigator sau complice la săvârșirea unei infracțiuni consumate sau tentative pedepsibile.

Societatea perfectă a fost, este și va fi o utopie, o lume și un ideal care nu vor putea fi atinse niciodată. Ca regulă generală, societatea, în ansamblul ei, se supune normelor edictate de dreptul penal, având o conduită conformă cu acestea, fără intervenția statului prin mijloacele sale de constrângere. Se spune că regula este întărită prin excepție, așadar, mai există o categorie ce se diferențiază de cei mai mulți – indivizii care prin faptele și acțiunile lor încalcă aceste norme, aceștia fiind, până la urmă, rațiunea existenței dreptului penal, pentru că fără infracțiune nu am avea drept penal, iar fără drept penal nu ar exista infracțiune. Odată încălcată norma de drept statul, prin mijloacele sale de coerciție, are obligația de a restabili această ordine de drept și aceasta se poate realiza doar prin aplicarea sancțiunilor prevăzute de normele încălcate.

În evoluția sa, dreptul penal a traversat și perioade în care răspunderea penală își avea bazele în cauze obiective, care nu aveau nimic a face cu atitudinea subiectivă a făptuitorului față de fapta săvârșită, o gândire cu un accent mult prea dictatorial, însă odată cu trecerea timpului și instaurarea unor regimuri democratice în majoritatea societății moderne, acest sistem a fost înlocuit cu cel care prevede faptul că răspunderea penală nu poate fi fundamentată decât pe vinovăția făptuitorului.

Fără vinovăție nu există infracțiune, iar neexistând infracțiune, nu există nici temeiul răspunderii penale.

Răspunderea penală și răspunderea juridică, în general, sunt unice, în sensul că săvârșirea unei infracțiuni atrage o singură dată răspunderea penală și aplicare sancțiunii penale prevăzute de norma incriminatoare Principiul general al dreptului non bis in idem avându-și, iată, aplicabilitate și în dreptul penal prezentând, poate, o importanță cu atât mai mare cu cât sancțiunile au în majoritate cazurilor un caracter privativ de libertate și cu consecințe cu atât mai grave asupra persoanei, decât în celelalte ramuri ale dreptului.

Răspunderea penală poate fi definită ca fiind însuși raportul juridic penal de constrângere născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii între stat, pe de o parte, și infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conținut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe infractor, de a explica sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită și de a–l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorității legii.