Protecția Copilului Supus Abuzului

Interesul pentru drepturile copilului a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a luat naştere prima mişcare preocupată de aspecte referitoare la dezvoltarea copilului, care pleda pentru protecţia copilului împotriva exploatării, neglijenţei şi violenţei.

După Primul Război Mondial, ideea drepturilor copilului a captat pentru prima dată atenţia lumii. În 1924, Liga Naţiunilor a adoptat Declaraţia de la Geneva. În 1959, Organizaţia Naţiunilor Unite, prin cele 82 de state membre, a adoptat Declaraţia Drepturilor Copilului, care cuprindea 10 puncte.

Spre sfârşitul anilor ’60 s-a pus accentul pe ideea drepturilor de participare ale copilului. Astfel, s-a susţinut că şi copiii au competenţe necesare pentru a lua decizii în privinţa problemelor importante din viaţa lor şi că ar trebui lăsaţi să participle la luarea unor decizii.

Următorul pas îl reprezintă adoptarea, la 20.11.1989, a Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului. Aceasta a intrat în vigoare în septembrie 1991 şi a fost ratificată de majoritatea ţărilor din lume. România a ratificat Convenţia prin legea 18/1990 şi s-a inspirat din aceasta pentru elaborarea legii 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Secţiunea 1. Drepturile copilului-drepturi ale omului

Tema copilului şi a copilăriei au devenit, în special după adoptarea Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, o prezenţă constantă atât în domeniul politic, cât şi în abordările ştiinţifice, culturale ori educaţionale la nivel naţional sau regional.

Drepturile copilului , în calitate de drepturi ale omului, de care orice fiinţă umană se bucură, prin simplul fapt al naşterii, şi pe care le poate pretinde de la societatea în care trăieşte, fixează cadrul general, sensul, natura, dar, mai ales, limitele intervenţiei ocrotitorilor legali ai acestuia. Astfel, respectarea drepturilor omului apare ca principiu fundamental al drepturilor şi libertăţilor copilului, “având în vedere că omenirea datorează copilului tot ce îi poate oferi ea mai bun”.

Înglobând drepturile copilului, conceptul de drepturi fundamentale ale omului îşi au originea în Declaraţia Americană a Independenţei din 1776, precum şi în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, proclamată de Revoluţia franceză de la 1789. Intenţia acestor declaraţii este de a promova ideea de egalitate şi fraterniate: oameni sunt egali din naştere şi au anumite drepturi naturale, inalienabile. Începând cu secolul al XIX-lea, prevederile referitoare la drepturile omului au fost integrate în majoritatea legislaţiilor şi constituţiilor în Europa şi Statele Unite ale Americii; un rol foarte important în acest domeniu îl joacă Organizaţia Naţiunilor Unite, care a contribuit în mod decisiv la dezvoltarea mişcării pentru drepturile omului prin adoptarea a mai multor documente cum ar fi: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia cu privire la Drepturile Omului , Declaraţia Drepturilor Copilului

Pentru descrierea drepturilor omului, în sistemul Naţiunilor Unite s-a considerat că ar putea fi definite ca acele “libertăţi, imunităţi şi beneficii stabilite în conformitate cu valorile contemporane, pe care orice fiinţă este îndreptăţită să le pretindă de la societatea în care trăieşte”. Adunarea Generală a ONU, adopta în 1948, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Mai târziu, în 1966 şi 1976 Adunarea Generală a adoptat Pactul cu privire la drepturile politice şi civile şi Pactul cu privire la drepturile economice sociale şi culturale. Primul pact prevede că individul este protejat prin garantarea drepturilor sale fundamentale, unul dintre acestea făcând referire la protecţia familiei şi a copilului.

În aceeaşi direcţie, a ocrotirii, la nivel internaţional, a copilului şi a recunoaşterii drepturilor lui ca fiind drepturi ale omului, acţionează şi Protocolul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale Copii şi adolescenţii trebuie ocrotiţi împotriva exploatării economice şi sociale. Folosirea lor la activităţi ce le pot dăuna fie moralităţii fie sănătăţii ori care le pun viaţa în pericol trebuie sancţionate prin lege.