Principiile generale ale Dreptului Comunitar, specific Uniunii Europene - printre care si principiul subsidiaritatii - sunt necodificate - ceea ce nu inseamna ca ele nu sunt foarte necesare si utilizate in practica. Trebuie spus ca principiile, ca valoare de surse ale Dreptului Comunitar, se afla intr-o pozitie intermediara intre Tratate, pe de o parte, si regulamente, directive, decizii, de cealalta parte - si ele au prioritate fata de legislatia nationala, in statele membre. Ideea de subsidiaritate isi are originile in filozofia sociala catolica, fiind exprimata, pentru prima oara, in scrierile Papei Pius al XI - lea. Teoria catolica a subsidiaritatii sustinea ca individul trebuie sa fie, in acelasi timp, masura si limita actiunilor statului, iar actiunile pe care acesta le poate indeplini in mod autonom nu pot fi trecute in autoritatea statului. In dreptul comunitar, principiul a fost utilizat, pentru prima oara, in anii '80, in perspectiva extinderii competentelor Comunitatii prin Actul Unic European. Principiul subsidiaritatii vizeaza domeniile de competenta concurenta a statelor membre si a Comunitatilor, urmarind o demarcare a acestor competente, in scopul unei mai bune indepliniri a acestora. Principiul subsidiaritatii este fundamental pentru functionarea Uniunii Europene, mai precis pentru luarea deciziilor la nivel european. Acesta permite in special sa se stabileasca in ce situatii Uniunea Europeana are competenta de a legifera si de a contribui la luarea deciziilor cat mai aproape posibil de cetateni. Conotatia pozitiva a subsidiaritatii - In doctrina s-a afirmat ca subsidiaritatea a marcat intreaga constructie comunitara. Initial, ea avea o conotatie extrem de pozitiva: structura comunitara insasi s-ar fi nascut tocmai ca o consecinta a punerii in practica a subsidiaritatii, in masura in care atribuirea de competente operata in favoarea Comunitatilor a fost generata de necesitatea resimtita de statele membre de a se regrupa pentru a face fata impreuna unor probleme pe care nu mai puteau sa le trateze individual sau nu puteau sa le trateze in mod satisfacator. Subsidiaritatea ca o consecinta negativa a structurii si evolutiei sistemului comunitar - Ulterior, aplicarea subsidiaritatii ca principiu in dreptul comunitar a fost explicata ca o consecinta negativa a expansiunii competentelor comunitare in anii urmatori adoptarii Actului Unic European: parlamentele nationale si-au vazut limitate prerogativele legislative in favoarea unui sistem caracterizat, din perspectiva lor, printr-un incontestabil deficit democratic. Oxford English Dictionary defineste subsidiaritatea ca acea idee ca autoritatea centrala trebuie sa indeplineasca doar acele sarcini care nu pot fi infaptuite eficient la nivelul imediat, local. Conform DEX, subsidiaritatea este un concept socio-politic, managerial si cibernetic potrivit caruia problemele aparute la un moment dat, intr-o organizatie sau un sistem, sunt solutionate la cel mai apropiat nivel decizional al acestora. Daca ne uitam la etimologia latina, vom constata ca subsidiarii = trupa de rezerva, iar subsidium = rezerva - asadar un dublu sens al cuvantului, in acelasi timp de non-interventie si capacitate de interventie. Intelegerea subsidiaritatii nu numai ca duce la descentralizarea atat de dorita astazi in societatile civilizate, dar a constituit, in istorie, motorul dezvoltarii societatii civile in Vestul Europei si a eficientei acesteia. Principiul subsidiaritatii este menit sa rezolve conflictul dintre centralizare si regionalizare in crearea unei "Europe mai aproape de cetateni". Acest principiu a fost introdus ca o noutate absoluta de Tratatul de la Maastricht si a fost perfectionat prin modificarile aduse de Tratatul de la Amsterdam care a consacrat un intreg protocol acestei probleme intitulat: Protocol privind aplicarea principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii.
După plată vei primi prin email un cod de download pentru a descărca gratis oricare alt referat de pe site (vezi detalii).
