Principiul Separației Puterilor în Stat

Omul este o fiinţă socială care nu poate trăi şi evolua decât în cadrul unei societăţi . În literatura de specialitate termenul de „societate” este definit, în sens larg, ca reprezentând un mod organizat de existenţă în comun a unor indivizi grupaţi în ansambluri mai mult ori mai puţin permanente . Deoarece, oricare formă de organizare omenească are ca principal scop existenţa comunităţii şi lupta cu mediul ambiant, pentru a putea supravieţui, orice societate trebuie să se bazeze pe „ordinea normativă comportamentală prin care este organizată în mod obiectiv viaţa populaţiei” .

La începuturile sale, societatea nu era organizată în forma întâlnită astăzi. Celula de bază a societăţi o constituia organizarea gentilică care, ulterior, a cunoscut şi forme superioare precum fratria alcătuită din mai multe ginţi şi tribul format din mai multe fratrii. Adeseori triburile se uneau dând astfel naştere unei unităţi de triburi. Treptat, odată cu dezvoltarea acestor forme de organizare, nevoile oamenilor s-au amplificat şi diversificat. Astfel, în contextul creşterii stabilitaţii membrilor societăţii din pricina activităţilor desfăşurate (agricultura şi creşterea animalelor) şi a apariţiei conflictelor tot mai dese dintre aceştia, au început să se contureze încet, dar sigur elementele definitorii ale unei forţe publice în devenire: statul .

Cuvântul „stat” provine din latinescul „status” care iniţial însemna stare a unui lucru, iar în sens juridic, situaţie a unei persoane care făcea parte dintr-o comunitate cu, care avea în comun un set de valori şi care îi conferea anumite drepturi şi obligaţii .

Analizând teoriile din domeniu, se observă că statul este un fenomem istoric, politic şi juridic care a apărut în procesul dezvoltării societăţii . În opinia domnului Ioan Alexandru termenul de stat desemnează „o colectivitate umană situată pe un anumit teritoriu şi supusă unei autorităţi suverane. Statul desemnează de asemenea un aparat de instituţii care îi permite să comande şi să acţioneze” . Verginia Vedinaş defineşte statul ca fiind „o instituţie de instituţii constituite într-un ansamblu unic şi organic articulat” .

Din definiţiile prezentate anterior se desprind principalele elemente constitutive ale statului si anume: naţiunea, teritoriul şi suveranitatea . Aceste elemente sunt consacrate şi de legea fundamentală. Conform Constituţiei României, articolul 1, alineatul 1 „România este un stat naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil” . Analizând acest articol se deduce că naţiunea este primul dintre elementele esenţiale ale statului, fără de care acesta nu ar putea exista întrucât statul nu reprezintă altceva decât o „formă specifică de organizare a unei colectivităţi umane într-un teritoriu” . Autorul Corneliu Manda face distincţia între termenul de „naţiune”, „cetăţenie” şi „popor”, subliniind faptul că cetăţenia exprimă apartenenţa din punct de vedere juridic a unei persoane la un stat, iar poporul nu este altceva decât totalitatea persoanelor de pe teritoriul unui stat, indiferent de naţionalitate .

Teritoriul statului este definit conform opiniilor exprimate în literatura de specialitate ca fiind „acea parte din globul pământesc ce cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer de deasupra solului şi a apelor asupra cărora statul îşi exercită puterea sa suverană” . De asemenea sunt asimilate ca aparţinând teritoriului statului şi navele, aeronavele precum şi terenul pe care este situată reprezentanţa diplomatică într-un stat străin . Analizând legea fundamentală articolul 3, alineatele 1 şi 2, conform cărora „Teritoriul României este inalienabil” şi „Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme generale admise ale dreptului internaţional” , se poate deduce importanţa teritoriului în existenţa şi buna funcţionare a unui stat. Din cele prezentate anterior reiese faptul că teritoriul reprezintă una dintre condiţiile fundamentale ale independenţei şi unităţii unui stat .

Un alt element constitutiv al statului este suveranitatea. Conform Constituţiei României articolul 2, alineatul 1, „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, şi prin referendum” . Interpretând acest articol, se poate afirma că, suveranitatea, în esenţa sa, exprimă posibilitatea statului de a-şi extinde autoritatea asupra unui anumit teritoriu şi a unei anumite populaţii , sau, astfel spus, unul dintre atributele esenţiale ale suveranităţii statului este „dreptul său de a reglementa, în mod liber şi fără nici o intervenţie din partea altui stat, organizarea si funcţionarea sistemului politic, a raporturilor dintre stat şi cetăţeni sau a raporturilor patrimoniale dintre indivizi, prin intermediul normelor juridice” . Suveranitatea statului se exprimă prin două modalităţi şi anume: pe plan intern, prin supremaţie, iar pe plan extern, prin independenţă .