Principiul aplicării imediate a dreptului comunitar

Analiza aplicabilităţii imediate presupune prezentarea relaţiei existente între dreptul internaţional public şi dreptul intern în conformitate cu două concepţii doctrinare: teoria monistă şi teoria dualistă.

Teoria monista, fundamentata pe ideea unitatii ordinii juridice, considera ca se exclude orice discontinuitate intre ordinea juridica internationala si ordinile juridice nationale ale statelor membre.

Principiul monist este consacrat in art. 189 CEE(Comunitatea Economica Europeana) si 177(nou)CE(Comisia Europeana), dar el deriva in special din insasi natura Comunitatilor Europene.

O primă variantă este aceea în care se promovează aplicarea imediată a dreptului internaţional public în dreptul intern. Adeptul cel mai cunoscut al

acestei concepţii este Hans Kelsen, reprezentant al şcolii de la Viena. Se afirmă, în

cadrul acestei doctrine, că norma internaţională este imediat aplicată, în calitate de

normă internaţională, fără a fi necesară „naţionalizarea” ei.

Cealaltă variantă a teoriei moniste consacră prioritate dreptului intern asupra dreptului internaţional. Adepţii acesteia pornesc de la concepţiile filozofice ale lui Hegel (Şcoala de la Bonn, sec. XX). Datorită independenţei şi suveranităţii depline a statelor, raporturile dintre ele sunt esenţialmente raporturi de forţă; astfel, dreptul internaţional public reprezintă numai o proiectare a unor norme din dreptul intern.

Impunerea principiului monist nu a fost facilă la nivelul tuturor statelor membre al Uniunii. Dacă statele tradiţionale moniste, cum ar fi Franţa, au dispoziţii constituţionale care exclud fără echivoc principiul dualist, altele, cum ar fi Italia şi Germania, au înregistrat dificultăţi în aliniere.

Teoria dualista, in schimb, aplicata de multe sisteme de drept ale tarilor europene, având ca adepţi pe italieni (D. Anzilotti) şi germani (H.Triepel), propune următoarea concepţie: ordinea juridica internationala si ordinile juridice nationale sunt doua sisteme independente si separate, care coexista in paralel.

Pentru a fi aplicabile într-un stat, normele dreptului internaţional trebuie preluate într-o lege a statului respectiv, autorităţile şi statele naţionale neputându-şi fundamenta intervenţia decât pe dispoziţii interne Tratatul devine astfel lege internă, având aceeaşi forţă juridică, este „naţionalizat”, şi în această calitate va fi aplicat la nivel naţional. Consecinţa firească este că legile naţionale posterioare vor putea modifica actul internaţional devenind lege internă

Aşadar, un tratat internaţional are efect şi în ordinea juridică internă, numai dacă este ratificat; are loc o „naţionalizare” a tratatului, el fiind aplicat în calitate de drept intern. Nu există, conform acestei teorii, un raport de subordonare între cele două sisteme.

Aceasta inseamna ca judecatorul national va aplica o norma de drept internationala nationalizata, ca norma de drept national, si nu in calitatea ei de regula de drept international.