Principiile dreptului polițienesc

Introducere

În contextul actualelor provocări cu care se confruntă societatea civilă, în plan intern şi internaţional, respectiv fenomenul globalizării, al deschiderii frontierelor, ameninţarea de tip terorist, precum şi infracţionalitatea transfrontalieră, Poliţia Română trece la o nouă etapă de organizare pentru a compatibiliza structurile proprii cu cele ale agenţiilor de aplicare a legii din Uniunea Europeană, pentru a avea o abordare proactivă în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea noilor trenduri ale criminalităţii şi pentru a acoperi importante sectoare de activitate ce necesitau o dezvoltare mai semnificativă.

“Poliţia Română evoluează odată cu societatea civilă. Fiecare sector de activitate trebuie să se reflecte în structura poliţienească pentru a preîntampina şi a combate eficient şi rapid infracţiunile de orice tip şi mai ales, pe cele care se nasc odată cu evoluţia tehnologiei vremurilor noastre. Pentru a îndeplini obiectivele şi pentru a asigura cetaţenilor un climat sigur şi servicii de calitate, Poliţia Română trebuie să dea dovadă de adaptabilitate şi profesionalism. În acest context un segment important al activităţii de poliţie o reprezintă respectarea de către poliţist a principiilor specifice acestei activităţi”

„Codul deontologic al unei profesii se referă la ansamblul de norme care stabilesc exigenţele morale de exercitare a respectivei activităţi. El poate cuprinde: constrângeri de conduită morală, recomandari cu privire la perfecţionarea continua a pregătirii profesionale, diverse reguli de etică”

În România, Codul de etică si deontologie al poliţistului prevede principiile care trebuie să stea la baza conduitei profesionale a poliţistului. Astfel art. 4 (4) arată: “în cadrul poliţiei se asigură dezvoltarea unui mediu organizaţional bazat pe constiinţă, integritate profesională, nediscriminare, comunicare, transparenţă, prevenirea si combaterea corupţiei la toate nivelurile ierarhice”.

„Prin indeplinirea acestora se promovează încrederea reciprocă, respectul si dezvoltarea democratică a societăţii”, se mai precizează în cod.

Respectarea principiilor prevăzute în codul de deontologie al poliţistului constituie o datorie de onoare a acestuia, datorie pe care fiecare lucrător de poliţie ar trebui să o respecte într-o societate democratică.

Poliţia trebuie să constituie un serviciu public în folosul comunităţii. Ea are misiunea de a garanta cetăţenilor (tuturor cetăţenilor) libera si pacifista exersare a drepturilor si libertăţilor lor recunoscute prin lege.

Capitolul 1.Noţiuni teoretice privind principiile activităţii de poliţie

1.Accepţiunile noţiunii de „principiu”

Noţiunea de principiu se regăseste generic în oricare activitate intelectuală sau de practică raţională umană.

Termenul de principiu îsi are originea în grecescul arhe care desemnează acţiunea de a conduce dar si miscarea de a incepe. Latinii au tradus verbul arhe cu principium. Etimologic, noţiunea de principiu vine de la latinescul principium care are sensul de început, obârşie sau element fundamental. Orice principiu este un început pe plan ideatic, o sursă de acţiune.

În evoluţia sa cuvântul principiu a dobândit si accepţiunea de element fundamental, de idee, de lege, de normă de bază pe care se întemeiază o teorie stiinţifică, un subiect politic sau juridic, o normă de conduită, o existentă. În substanţa lor principiile sunt niste idei de bază, reguli sau norme ca rezultat al abstractizărilor si generalizărilor în materie de cunoastere si experienţă umană prin care se reflectă si orientează gândirea si experienţa umană si la care se raportează si valorizează judecata, conduita si acţiunea umană.

Noţiunea de principiu este prezentă în toate stiinţele si cunoaste mai multe accepţiuni: ontologică, metodologică, etică, logică, juridică etc. Din punct de vedere filosofic, conform DEX-ului, principiul este elementul (izvorul) primordial, cauza primară sau punctul de plecare a ceva, baza, temeiul. După Platon, principiu: prima cauza a ceea ce exista În acelasi context, principiul este teza fundamentală. În filosofie principiul sau temeiul în care sunt si devin entităţile, este ceea ce le rostuieste, fiindu-le de rânduială, de asezare într-un acelasi fundament.

Epistemologic, un principiu reprezintă un enunţ adevărat care, desi nu e dovedit inductiv, din experienţă, nu e contrazis de aceasta, dar e dovedit nu direct, ci prin oricare din consecintele lui.1 Orice principiu, ontologic vorbind, întemeiază, având anterioritate logică faţă de întemeiat, orice principiu metodologic vorbind, orientează, călăuzeste orice construcţie a subiectului.

O definiţie sintetică a principiilor s-ar contura astfel: „ansamblul propoziţiilor directoare cărora le sunt subordonate atât structura, cât şi dezvoltarea oricărui sistem.

„Principium înseamnă început, introducere. Există şi accepţiunea de temei, fundament, lege şi tocmai în această bifurcare de sens stă originea tuturor neclarităţilor. Una sînt principiile ştiinţei, (relativ) stabile, inconturnabile, lineare, alta sînt principiile cu care lucrează moralitatea, principiile după care ni se cere să ne conducem viaţa. Cele dintîi funcţionează normativ, aproape orb, celelalte sînt orientative. În exerciţiul judecăţii cotidiene, principiile sînt, întotdeauna, reperul prim, demarajul optim”