Prezumția de nevinovăție și infracțiunea de abuz de încredere

Primele elemente embrionare ale prezumţiei nevinovăţiei apar încă în sec. XVII într-o serie de documente cum ar fi: petiţia drepturilor din 1628 şi Habeas Corpus Act din 1679, conform cărora tribunalelor le-a fost încredinţat controlul asupra reţinerilor şi arestării cetăţenilor. În conformitate cu Habeas Corpus Act la cererea arestantului sau oricărei alte persoane tribunalul era obligat să emită un mandat de aducere a arestatului, putând hotărî fie trimiterea lui în închisoare, fie punerea lui în libertate, cu sau fără cauţiune.

Petiţia drepturilor avea ca obiect garanţia împotriva arestărilor şi confiscărilor de bunuri fără respectarea procedurii de judecată normală. Aceste acte fiind formulate în termeni generali, dar de prevederile lor au beneficiat în mare parte cei avuţi. Pe de altă parte garanţiile date nu se extindeau la crimele împotriva statului.

Elemente ale prezumţiei nevinovăţiei se mai întâlnesc şi în cadrul Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului adoptate de către adunarea constituantă a Franţei la 26 august 1789.

În Statele Unite primele elemente ale prezumţiei nevinovăţiei cuprind documentele: Declaraţia de Independenţă de la 4 iulie 1776, Constituţia Statelor Unite din 17 septembrie 1787, Corpul libertăţilor (Body of liberties), Declaraţia Drepturilor adoptată adoptată de Adunarea din statul Virginia, la 12 iunie 1776.

În teritoriile româneşti elementele prezumţiei nevinovăţiei a conţinut Constituţia cărvunarilor din 1822. Această Constituţie pentru prima dată proclamă dreptul la proprietate privată. De asemenea, proclamă egalitatea oamenilor în faţa legii indiferent de rang, de starea socială, protecţia arestatului prin reprimarea oricărei asprimi care nu ar fi necesară asigurării de persoana prevenitului, dreptul persoanelor de a se adresa fără anumite îngrădiri în judecată.

Principiul prezumţiei nevinovăţiei este prezent în conţinutul Constituţiei României din 1923. În perioada anilor 1924 – 1938 în teritoriul numit RSSM a fost total neglijat şi negat principiul prezumţiei nevinovăţiei ca şi celelalte drepturi fundamentale ale cetăţenilor. În acest sens la 10 mai 1925 Congresul Sovetelor din întreaga Ucraina a întărit Constituţia RSSM. Constituţia cuprindea 48 puncte expuse în 7 capitole. Constituţia din 1925 nu se referea la drepturi şi libertăţi ceea ce nu este compatibil cu denumirea de Constituţie modernă.

În perioada războiului II mondial a existat formal un sistem de drepturi şi libertăţi, aceasta doar la nivel declarativ. Constituţiile din 1941 şi 1978 ale RSSM deşi pretindeau că asigură puterea poporului, au legalizat grave abateri de la principiile democratice.

Dreptul la libertate şi la integritatea persoanei, prezumţiei nevinovăţiei respectul vieţii intime, libertatea domiciliului erau grav încălcate.

Prezumţia nevinovăţiei era temeiul desfăşurării oricărui proces penal în statele civilizate. Însă în RSSM era anihilat de un sistem procesual care nega dreptul la apărare în faza urmăririi şi punea pe judecători în faţa unor dosare cât se poate de minuţios pregătite.

Simţindu-se nevoia de consacrare a acestei prezumţii în documente cu caracter internaţional, ea a fost înscrisă în articolul 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea generală a ONU la 10 decembrie 1948, făcându-se în acelaşi timp recomandări ca legislaţiile statelor membre ale ONU să înscrie norme privind prezumţia nevinovăţiei. În prezent legislaţiile tuturor statelor cuprind dispoziţii din care se desprinde direct sau indirect această regulă spre deosebire de alte principii ale justiţiei. După cum s-a menţionat înscrierea acestei prezumţii în legislaţiile marii majorităţi a statelor lumii constituie o victorie importantă împotriva concepţiilor potrivit cărora ar exista criminali înnăscuţi, care au o predispoziţie patologică faţă de săvârşirea infracţiunilor şi pentru care nu ar putea opera prezumţia de nevinovăţie.

Astfel în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului găsim consacrat principiul potrivit căruia: orice om trebuie considerat nevinovat până la proba culpabilităţii sale, dacă se consideră indispensabil să fie arestat, orice severitate care n-ar fi necesară pentru a se asigura de persoana sa, trebuie să fie în mod riguros reprimată prin lege (de exemplu, în prezent, există legislaţii în care învinuitul trebuie să-şi probeze nevinovăţia, cum este Grecia). Acest text este considerat ca fiind prima definiţie legală a prezumţiei nevinovăţiei.

Conferinţa pentru Discriminarea Umană a C.S.C.E. din 29 iulie 1990 arată că între principiile justiţiei esenţiale pentru expresia completă a demnităţii inerente a persoanei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile a tuturor fiinţelor umane trebuie menţionate următoarele: … la pct.15.19 este înscrisă prezumţia de nevinovăţiei. La adoptarea acestui document a luat parte si România.

În prezent, în dreptul românesc, prezumţia de nevinovăţie reprezintă unul dintre principiile dreptului procesual penal alături de: principiul egalităţii procesului penal (art.2, alin.1c.proc.pen.), principiul oficialităţii (art.2, alin.2 c.proc.pen.), principiul aflării adevărului (art.3 c.proc.pen.), limba în care se desfăşoară procesul penal,dreptul la interpret (art.7, art.8 c.proc.pen.), rolul activ (art.4 c.proc.pen.), egalitatea persoanelor în procesul penal, dreptul de a fi judecat „într-un termen rezonabil”, garantarea libertăţii persoanei (art.5 c.proc.pen.), principiul respectării demnităţii umane (art.51 c.proc.pen.), principiul garantării dreptului de apărare (art.6 c.proc.pen.), principiul respectării vieţii intime, familiale şi private în procesul penal.