Prezumția de nevinovăție

Desi au existat manifestări specifice acestui principiu înca din Antichitate, prezumția de nevinovație și-a câștigat autonomia , ca regulă de drept, abia în secolul al XVIII-LEA , pentru prima oară, ea fiind proclamata în Declarația franceză a drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789.

Mai târziu, simțindu-se nevoia consacrării acestei prezumții prin documente cu caracter internațional , aceasta a fos înscrisa în art .11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), făcându-se, în acelasi timp, recomandarea ca legislațiile naționale ale statelor să insereze în dispozițiile lor norme privind prezumția de nevinovăție.

Pot fi menționate reglementari similare existente în art.6 paragraful 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (1950) art.14, alin.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (1966), respectiv art.48 alin (1) din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2007). De asemenea, se impune să menționăm și Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consililui Uniunii Europene din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovație și a dreptului de a fi prezent la proces in cadrul procedurilor penale.

Prezumția de nevinovăție este înscrisă ca principiu fundamentat in legile fundamentale ale multor state membre ale Uniunii Europene. Notăm, cu caracter exemplificativ, Italia, Spania, Portugalia, Estonia, Croația, Letonia, Slovenia etc.

Înscrierea acestei prezumții în cele mai importante documente cu caracter internațional, dar si legislațiile marii majoritați a statelor lumii constituie o victorie împotriva concepțiilor din știința criminologiei potrivit cărora ar exista criminali înnăscuti, care au o predispoziție patologică spre săvarșirea de infracțiuni și pentru care nu ar putea opera prezumția de nevinovăție.

Concepțiile școlilor antropologică si pozitivistă-care explicau existența unor criminali înnăscuți, de obicei si dezichilibrați mintal-au dominat o întinsă perioadă curentele criminologice care explică geneza criminalității prin conjugarea mai multor factori de natura socio-economică etc.

Dat fiind faptul că, prin funcționalitatea și prin semnificația acestuia, prezumția de nevinovăție iradia în întreaga desfașurare a procesului penal, importanța ei depășind domeniul probelor, se impunea reevaluarea și consacrarea ei ca regulă de bază în întregul proces penal.

Acest lucru s-a realizat prin Legea nr. 281/2003, care, prin introducerea articolului 5 in Codul de procedură penală anterior, a consacrat expres faptul că orice persoană este considerată nevionvată pană la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă. Astfel, au fost consacrate in plan procedural dispozitiile constituționale reținute în art.23 alin. (11), în sensul că, „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecatorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.”.

În actualul Cod de procedură penală, prezumția de nevinovăție este prevăzută în art. 4, în care se arată că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre definitivă.” Se observă o aparentă neconcordanță între dispozițiile constituționale și cele procesuale penal, pe de o parte, și cele ale art. 6 paragarful 2 din Convenție („Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi stabilită”), pe de altă parte, în sensul că prezumția de nevinovăție pare a subzista până la doua momente diferite: rămânerea definitivă a hotărârii judecatorești de condamnare rămasă, respectiv stabilirea in mod legal a vinovăției (în formularea întâlnită în textul Convenției). Apreciem că este doar o formulare în termeni diferiți a aceluiași moment- stabilirea legala a vinovăției vizând stabilirea acesteia printr-o hotărâre judecatorească de condamnare rămasă defnitivă.