1. Introducere in filosofia dreptului pozitiv Dreptul nu este un dat, ci un proces; un proces de geneza si evolutie, datorat unui complex de factori socio-istorici. Istoria dreptului se regaseste in istoria gandirii dreptului, care este si istoria aplecarii reflexive si intelegerii esentei dreptului. Aceasta istorie a dreptului, coroborata cu cea a statului au generat multe curente de gandire juridica, politica, din care au luat nastere o serie de ,,scoli", denumire generica a unei teorii care a atras in jurul ei o multime de cercetatori ca au incercat sa explice fenomenul juridic. Una dintre abordarile cele mai interesante in filosofia dreptului o reprezinta filosofia dreptului pozitiv care descrie relatia dintre filosofia dreptului si jurisprudenta. Motivul e acela ca filosofia dreptului pozitiv incearca o abordare obiectiva realizand o legatura intre dreptul universal si aplicarea acestuia in prcatica judiciara. Pozitivismul este indisolubil legat de dezvoltarea stiintei moderne care prin noile descoperiri stiintifice in astronomie, biologie, chimie, fizica etc. A afectat profund conceptiile filosofice despre om, cunoastere, univers. In prim planul cunoasterii au fost situate nu ideile pure, ci faptele, experienta, practica, metodele experimentale, empiriste, de observare a faptelor. Potrivit lui Mircea Djuvara, pozitivismul este o scoala metodologica de gandire, care a fost intemeiata de marele cugetator francez din prima jumatate a veacului al XIX-lea, Auguste Comte. Lui i-a apartinut una dintre primele interpretari ale acestei noi orientari - ,,Cours de philosophie positive", 1830-1842 - care considera faza stiintifica sau pozitivista ca o faza distincta, superioara a istoriei umane, dupa faza teologica si cea metafizica. El observa ca in evolutia istorica, primul fel de explicatie pe care oamenii l-au incercat pentru fenomenele naturii, este cel teologic. Ele sunt atunci socotite ca produsul activitatii voite a mai multor sau a unei divinitati. Acest stadiu de cercetare constituie ceea ce Comte numeste starea teologica a omenirii. In al doilea stadiu care constituie starea metafizica, spiritul omenesc nu se mai simte multumit cu aceasta explicatie si o inlatura. El explica fenomenele naturii personificandu-le, nu sub forma teologica, dar sub forma metafizica, si atribuie anume o realitate ascunsa care nu se poate constata. Fenomenele apar astfel ca produsul unor ,,forte naturale". In faza a treia se ajunge la stadiul pozitiv in care nimic nu se afirma, decat ceea ce se poate riguros constata, controla, masura, ca o realitate externa materiala. In faza pozitiva cunostinta stiintifica se margineste a constata constanta succesiunii unor fenomene intre ele si printr-aceasta ajunge la prevederea lor. Stiinta are astfel drept obiect al sau succesiunea fenomenelor: ,,savoir, c'est prevoir". 2. Variante ale pozitivismului Termenul de pozitivism in filosofie nu are o semnificatie unica, general acceptata, el desemnand si alte curente filosofice precum: empirismul, pragmatismul, pozitivismul logic. Se pot distinge numeroase variante, clasificate in mod diferit de diversi autori. 2.1. Utilitarismul Reprezinta intr-un anume sens o reactie impotriva caracterului abstract al filosofiei politice si al filosofiei dreptului din secolul al XVIII-lea. Astfel, Bentham abordeaza empiric intelegerea dreptului intr-o maniera individualist utilitara.
După plată vei primi prin email un cod de download pentru a descărca gratis oricare alt referat de pe site.Vezi detalii.
