Politologie

1.MODELUL STRUCTURO-FUNCTIONAL AL LUI TALCOTT PARSONS

Talcott Parsons a aplicat modelul sistemic structural-funcţionalist în analiza diferitelor fenomene ale societăţii americane: raporturile dintre sexe şi dintre vârste, inegalităţile sociale, raporturile dintre medic şi bolnav, formele agresivităţii, distribuţia puterii. Modelul lui Parsons a pus analiza sistemelor în serviciul teoriei funcţionaliste. Preocuparea lui Parsons este aflarea ordinii prin construirea echilibrului. Urmărirea constantă a acestui obiectiv îi imprimă lui Parsons o anumită problematică ce îl conduce spre relativizarea şi chiar trecerea neobservate a tensiunilor, conflictelor, antagonismelor din societate, dintre diferitele sisteme şi subsisteme sociale. Se poate conchide că sistemismul parsonsian este prima matrice sistemică coerentă aplicată câmpului social.

Definiţiile structural-funcţionaliste reprezintă tipul teleologico-funcţional de definire a puterii. Teoria de acest tip s-a dezvoltat în S.U.A în cadrul Şcolii structural-funcţionaliste, reprezentate clasic, de T. Parsons. Aşadar, trecând din domeniul puterii ca fenomen social general în domeniul particular al politicului, putem observa că puterea se manifestă tot ca o relaţie de influenţare, de comandă şi ascultare (sau de dominaţie şi supunere), numai că miza acestei relaţii o reprezintă determinarea scopurilor unei comunităţi, împreună cu stăpânirea mijloacelor de realizare a acestora. Se poate spune, aşadar, că puterea politică este „capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat să-şi îndeplinească obligaţiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizând resursele societăţii în vederea atingerii obiectivelor propuse”4. Puterea politică este, în acest caz, mijlocul prin care o societate durează sau chiar mijlocul prin care un nou tip de societate se instituie. Talcott Parsons definea puterea politică drept acea capacitate a unui sistem social de a mobiliza resurse pentru atingerea unui scop comunitar, iar Georges Balandier o considera factorul ce acţionează împotriva entropiei sociale.

2. TEORIA GENERALA A SISTEMULUI SOCIAL IN CONCEPTIA LUI HENRY JANNE

Sociologul belgian Henri Janne – autorul monumentalei lucrări Le système social. Essai de théorie générale, apărute la Institutul de Sociologie al Universităţii Libere din Bruxelles în anul 1968 – a dat, din perspectiva sistemismului sociologic european, una din primele replici modelului structuro-funcţionalist al lui Talcott Parsons. Efortul lui Henri Janne s-a îndreptat spre „ construirea unui cadru de referinţă general”, prin integrarea modelelor parţiale într-un model general al societăţii globale. El porneşte de la ideea că modelul general al societăţii globale se constituie ca o teorie macrosociologică a sistemului social cu condiţia ca aceasta să aibă „puterea de a integra în mod coerent şi fără distorsiuni tendenţioase toate faptele cercetate.

Henri Janne apreciază că „printre sistemele sociale cele mai coerente se numără societăţile globale ”

Spre deosebire de organismele biologice strâns integrate, sistemele sociale sunt discontinue, unităţile lor componente dispunând de o largă autonomie.

Modelul lui Henri Janne arată că fiecare societate globală este ancorată într-un substrat material „dat”, ce cuprinde, alături de nivelul ecologic (condiţiile geografice), nivelul demografic (factorul demografic, numărul şi structura populaţiei)

Sistemele sociale sunt, deci, realităţi socioformale, transcendente şi dependente în acelaşi timp de indivizi. Structura fundamentală a acestor sisteme este aceea a „puterii”, a puterii în sens larg, social, ce depăşeşte sensul politic al noţiunii de putere. Acest model al societăţii globale este unul general, aplicabil oricărei societăţi, de tip democratic sau totalitar, societăţilor închise, autarhice, dar şi celor dinamice, deschise. El este, de asemenea, aplicabil societăţilor globale concret-istorice, fie că este vorba de societăţile nord-americană, vest-europeană, balcanică, arabă sau est-asiatică. Conceptul de sistem social exprimă foarte bine conjuncţia a două percepţii antagoniste: pe de o parte, perceperea fenomenului în unitatea şi coerenţa sa: sistem politic, sistem educativ, sistem economic etc.; pe de altă parte, perceperea fenomenului în interacţiunile sale interne, între componentele active a căror rezultantă este: jocul actorilor politici, acţiunea factorilor educaţionali, mecanismul cererii şi ofertei pe piaţa.

3. MODELUL SOCIOLOGIC A SISTEMULUI GENERAL AL LUI JEAN-LOUIS LE MOIGNE

Conceptul de „sistem general”, arată Le Moigne, poate fi degajat prin conjugarea a două procedee de modelare a fenomenelor complexe: modelarea cibernetică şi cea structural-funcţională. Cu ajutorul conceptelor de „mediu activ” şi „proiect teleologic”, modelarea cibernetică pune în valoare finalitatea sistemelor sociale. La rândul său, modelarea structuro-funcţională scoate în evidenţă două componente importante ale oricărui sistem social: „funcţia” şi „transformarea” (devenirea). De aceea, modelul unui sistem general trebuie să ia în consideraţie, pe de o parte, funcţia şi transformarea fenomenului modelat, iar pe de altă parte, mediul activ în care se exprimă acesta şi proiectele prin care este identificabil. Inseparabilitatea acestor patru concepte a dus la conceptualizarea „sistemului general”, înţeles ca reprezentarea unui fenomen identificabil prin proiectele sale într-un mediu activ, în cadrul căruia funcţionează şi se transformă teleologic. Jean-Louis Le Moigne are şi meritul de a fi imaginat o şcoală a complexităţii progresive a modelării sistemice. Cele nouă niveluri ale acesteia sunt caracteristicile fundamentale ale sistemelor complexe şi, totodată, ale modelului sistemului general:

Sistemul este identificabil; dispunând de o percepţie minimală, modelatorul este conştient de faptul că fenomenul pe care îl modelează se diferenţiază pe propriul său mediu. 2) Sistemul este activ; fenomenul este perceput tocmai pentru că este activ; se trece, astfel, de la concepţia ansamblului închis la aceea a „cutiei negre” simbolizând procesorul activ. 3) Sistemul este regulat; pentru a fi identificabil, fenomenul trebuie să prezinte o anumită regularitate. 4) Sistemul se informează asupra propriului comportament; regula fiind, sistemul produce de manieră endogenă informaţii şi sisteme de simboluri prin care-şi asigură autoreglarea. 5) Sistemul îşi decide propriul comportament; capabil de a trata informaţia, sistemul poate trece la elaborarea propriilor decizii de comportament. 6) Sistemul memorizează informaţiile; pentru a elabora decizii, sistemul are nevoie de informaţii memorizate, stocate într-un subsistem specializat. 7) Sistemul îşi coordonează deciziile; complexitatea problemelor şi multitudinea deciziilor, în timp, obligă sistemul la coordonarea acestora. 8) Sistemul imaginează şi concepe noi decizii posibile; un sistem social este capabil sau numai de coordonarea propriilor decizii, dar şi de inovaţie socială prin imaginarea soluţiilor alternative şi crearea noilor forme de acţiune. 9) Sistemul complex este teleonomic; el este capabil să proiecteze şi să finalizeze programe de acţiune în medii sociale complexe. „Din momentul în care considerăm organizaţia ca o conjuncţie a unei structuri stabile cu un program – scrie Jean-Louis Le Moigne – trebuie să o interpretăm în raport cu proiectele prin care ea se justifică şi nu în raport cu structura stabilă care o descrie în fiecare moment. A pilota un sistem organizat nu înseamnă a activa structurile sale, ci a gira proiectele acestuia în timp. Activităţile sale în mediu nu pot fi înţelese decât ca intervenţii finalizate, eşalonate în timp. Modelarea fructuoasă a comportamentelor unui obiect este posibilă atunci când ne raportăm la proiectele acestuia şi nu la structurile sale.

Prin modelul sistemului general propus de Jean-Louis Le Moigne s-a intrat