Parlamentul European între interguvernamentalism și federalism

Parlamentul European (PE), una dintre institutiile de baza ale Uniunii Europene (UE), a evoluat in pas cu schimbarile aduse Uniunii. In prezent el se doreste a fi un veritabil forum reprezentativ al cetatenilor europeni care sa aiba un impact profund asupra modului de functionare a UE. De la dorinta si pana la a se petrece cu adevarat acest lucru este o mare diferenta, desi a castigat in importanta in ultimele decenii, multi analisti clasandu-l inca pe o pozitie inferioara celorlalte doua institutii care fac parte din triunghiul institutional european.

Denumirea de „Parlament European” a fost stabilita prin rezolutia Adunarii din 30 martie 1962, nefiind in concordanta cu dispozitiile tratatelor de instituire a Comunitatilor europene. In acest sens, Actul Unic European statueaza denumirea de Parlament European, denumire preluata si in dispozitiile Tratatelor de la Maastricht, Amsterdam, Nisa si chiar Lisabona. La 15 decembrie 2001, Consiliul European de la Laeken a adoptat “Declaratia asupra viitorului Uniunii Europene”, afirmand ca Uniunea avea nevoie de o noua conceptie, adaptata extinderii si capabila sa faca fata dublei provocari: pe plan intern, limitele sistemului institutional, acuzat de lipsa de transparenta, eficacitate si reprezentativitate democratica si pe plan extern, un mediu tot mai mondializat aflat in cautarea unui nou echilibru.

Ideea centrala era ca Europa nu mai putea functiona ca pana atunci. Metoda comunitara si sistemul institutional bazat pe cei trei piloni: unul comunitar – piata comuna si doi interguvernamentali: politica externa si de securitate si afacerile interne si justitia – au permis evolutia integrarii intr-un proces cu un numar redus de state, insa in viitor, in perspectiva extinderii, UE trebuie sa se protejeze de riscul de dezintegrare si disfunctionalitate. Astfel, una dintre solutiile discutate a fost elaborarea unei Constitutii care sa confere mai multa legitimitate Uniunii.

Tratatul de la Lisabona a schitat urmatoarele linii de progres:

- o Europa mai democratica si mai transparenta, in care PE si parlamentele nationale se bucura de un rol consolidat, in care cetatenii au mai multe sanse de a fi ascultati; un rol consolidat pentru PE, ales direct de catre cetatenii UE, cu atributii noi privind legislatia, bugetul UE si acordurile internationale;

- o mai mare implicare a parlamentelor nationale: care vor participa mai activ la activitatile UE datorita unui mecanismului bazat pe principiul subsidiaritatii.

Exista opinii care au considerat insa ca Tratatul de la Lisabona a reprezentat un pas inapoi fata de Tratatul constitutional, fiind doar o “cosmetizare” a tratatelor vechi in incercarea de a repozitiona echilibrele de interese in interiorul Uniunii. In privinta provocarii realizarii uniunii politice, se pune intrebarea daca cetateanul european e pregatit sa accepte ideea de apartenenta la o identitate europeana si sa accepte costurile aprofundarii si ale extinderii? Se pare ca exista deja un decalaj puternic intre opinia publica si deciziile Uniunii. Exista cu adevarat valori comune care pot conduce spre conturarea unei identitati europene suficient de puternica pentru a da forta unei Europe federale? Asigurarea bazelor democratice pentru promovarea proiectului de uniune politica ar trebui sa reprezinte astazi o prioritate, atat in actualele tari membre cat si in tarile candidate. Pierderea suveranitatii la nivelul natiunilor va fi compensata prin conturarea suveranitatii la nivelul Uniunii, mult mai puternica intr-o lume in care rolul statului national pe scena economica, politica si militara a lumii este pe o panta descendenta.

Doua optiuni au dominat mereu in dezbaterile privind functionarea si perspectivele de unificare politica a UE si anume: metoda franceza – interguvernamentala si metoda germana – federala.

• pe de o parte, erau cei care erau preocupati de a mentine si respecta suveranitatea statelor si care propuneau o cooperare interguvernamentala in cadrul unor institutii permanente, fara ca acestea sa aiba putere de decizie;

• de cealalta parte, erau cei care sustineau o Europa federala si supranationala, insistand asupra transferului de suveranitate de la statele nationale catre o autoritate decizionala superioara.

Uniunea Europeana este divizata de doua tendinte opuse: pe de o parte, avem de a face cu o comunitate dinamica care construieste o Uniune cu vocatie federala, iar pe de alta parte, asistam la o cooperare interguvernamentala in politica externa si afacerile interne.

• in functie de perspectiva din care ii analizam structura, ajungem la concluzia ca are tendinte federale sau, dimpotriva, ca are o natura confederala, in vreme ce, de fapt, cele doua laturi coexista sau chiar se confunda in cadrul constructiei comunitare (Sidjanski).

• Uniunea este cu atat mai interesanta, cu cat este o organizatie internationala supranationala si interguvernamentala in acelasi timp (Ivan).