Ordonanțele de Urgență ale Guvernului în Jurisprudența Curții Constituționale

1. Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului. Noţiuni generale

Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.

Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condiţiile promovării intereselor naţionale. Guvernul se organizează şi funcţionează în conformitate cu prevederile constituţionale, având la bază Programul de guvernare acceptat de Parlament.

Guvernul adoptă hotărâri, care se emit pentru organizarea executării legilor şi ordonanţe, care se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta.

Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Această lege de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora. Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.

Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

Doctrina juridică s-a confruntat de-a lungul timpului cu imposibilitatea definirii cazului execpţional sau situaţiei extraordinare ce constituie fundamentul existenţei ordonanţelor de urgenţă. Cazul de necesitate permite Guvernului să nesocotească funcţia Parlamentului de unică autoritate legiuitoare şi să emane norme înzestrate cu forţă de lege, norme care, aşa cum practica a demonstrat-o, pot deroga sau chiar nesocoti până şi garanţiile constituţionale.

În art. 92 din Constituţie, legiuitorul vorbeşte de ‘cazuri excepţionale’ în caz de mobilizare parţială sau totală, iar în art. 93 se spune că instituirea stării de asediu sau de urgenţă constituie măsuri excepţionale. Sintagma de ‘situaţii extraordinare’ apare, prin conţinut, mai puţin gravă în contextul constituţional, decât sintagma’cazuri excepţionale’ sau ‘măsuri excepţionale’.

2. Curtea Constituţională a României

Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, independentă faţă de orice altă autoritate publică.

Curtea Constituţională se compune din 9 judecători numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României, o treime din numărul judecătorilor înnoindu-se din 3 în 3 ani.

La nivelul Legii fundamentale, Curtea Constituţională este reglementată în cuprinsul celor 6 articole ale Titlului V (art.142-147), dispoziţiile acestora fiind dezvoltate prin Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în temeiul dispoziţiilor art.III din Legea nr.232/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr.47/1992 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.502 din 3 iunie 2004.

În realizarea funcţiei sale de "garant al supremaţiei Constituţiei", Curtea îndeplineşte următoarele atribuţii:

a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;

e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului;

g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;

h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;

i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;

j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.