Ombudsmanul

Acceptarea complexitatii vietii economico-sociale la nivel mondial a condus firesc la cresterea semnificativa a atributiilor puterii legislative si implicit a administratiei publice. Acest lucru s-a reflectat si în relatiile dintre cetateni si autoritatile publice, nu de putine ori conlucrarea dintre acestia având de suferit. Ca atare, cetatenii si-au pierdut încrederea în aceste structuri uneori manifestând dezinteres fata de ele. Din aceasta perspectiva apar adeseori conflicte serioase, al caror mod de solutionare nu lasa indiferente autoritatile respective. Ca urmare, unele tari au introdus in sistemul juridic national o institutie receptata din practica parlamentara suedeza – Ombudsmanul – care are rolul de a analiza si solutiona plângerile cetatenilor prin care acestia pretind ca le-au fost încalcate drepturile de catre functionarii publici sau autoritatile administratiei publice .

În acceptiunea actuala, termenul “ombudsman” - si institutia ca atare - semnifica ideea asigurarii unui control independent asupra administratiei, realizat în principal prin examinarea plângerilor formulate de cetatenii lezati.

Exercitarea unui control eficient asupra executivului este esentiala în regimurile liberale. Ea exprima un aspect fundamental al relatiei dintre guvernanti si guvernati, respectiv dintre puterea executiva si cetatean. Astfel fiind, universalitatea controlului asupra administratiei la initiativa persoanelor particulare este un principiu de ordin public fundamental în regimurile liberale.

S-a afirmat de multe ori ca “masinaria guvernamentala” este instituita pentru a proteja drepturile guvernantilor asupra celor guvernati si nu invers , dar ca - pentru limitarea puterii guvernantilor - s-au impus constitutionalismul, statul de drept, controlul constitutionalitatii legilor, autonomia locala.

Toate aceste idei subliniaza necesitatea asigurarii unor temeinice garantii în favoarea individului si a respectarii drepturilor sale. Acestui deziderat îi corespunde si ideea de ombudsman.

Institutia a cunoscut o îndelungata si interesanta evolutie. Experienta Tarilor Scandinave a demonstrat ca ombudsman-ul poate fi eficient, daca are suficienta personalitate si autoritate morala. De asemenea, eficienta institutiei ombudsmanului depinde si maniera de lucru a acesteia, de aprecierea si sprijinul opiniei publice si, nu în ultimul rând, de receptivitatea si suportul autoritatilor publice.

Meritul, în acest sens, revine, în primul rând Suediei, tara care a creat institutia originara (si originala) a ombudsman-ului prin Constitutia de la 1809. Anterior însa, în aceasta tara, exista practica ca Riksdag – Parlamentul – sa numeasca un împuternicit al sau, învestit cu prerogativa de a cerceta si solutiona plângerile persoanelor vatamate în drepturile lor prin abuzuri ale administratiei regale.

În ceea ce priveste încrederea cetatenilor în capacitatea ombudsmanului de a-i apara drepturile si libertatile, merita amintit ca în Suedia, în primii 100 de ani de la înfiintare, institutia primea sub 100 de cereri pe an, în prezent însa confruntându-se cu peste 3500 de plângeri anual.

Ulterior, institutia Ombudsmanului a capatat un caracter universal fiind întâlnita pe toate continentele - indiferent daca este consacrata la nivel national sau regional, sau daca atributiile sale sunt generale sau specializate pe domenii – sub diverse denumiri: Mediateur de la Republique (Franta), Defensor del Pueblo (Spania), Provedor de Justicia (Portugalia), Volksanwaltschaft (Austria), Difensore Civico (Italia), Parliamentary Commissionner for Administration (Marea Britanie), Avocatul Poporului (România)s.a.

În vederea promovarii ombudsmanilor , acestia s-au asociat în diferite organizatii mondiale sau regionale , de genul Institutul European al Ombudsmanului (cu sediul central în Innsbruck, Austria) si Institutul International al Ombudsmanului (organizatia mondiala înfiintata în 1978), organizatii la care si Avocatul Poporului este afiliat (1998).