Noua reglementare a instituției extrădării

1. SCURT ISTORIC

Institutia extradarii în dreptul român apare de la sfârsitul secolului al XIX – lea.

Recent România a cerut extradarea unor ofiteri taiwanezi de pe nava „ Maersk – Dubai”, acuzati de uciderea a trei pasageri clandestini români, pe care i-a abandonat pe mare, în apele teritoriale canadiene. Cererea a fost fundamentata pe un tratat încheiat între Marea Britanie si România, datând înca din anul 1893, în baza caruia Canada este considerata parte a Commonwelth- ului.

Însa cele mai elocvente izvoare despre institutia extradarii sunt cele de la începutul secolului XX, respectiv Constitutia Regatului României din 1923, unde, în Titlul II, art. 32 se spune: „ Extradarea refugiatilor politici este oprita”.

La 20 aprilie 1929 se semneaza un Protocol privind considerarea infractiunilor de falsificare de moneda ca infractiuni de drept comun, în ceea ce priveste extradarea, iar la 3 mai 1930 Regele semneaza Decretul 1460 privind promulgarea legii privind ratificarea Protocolului.

Codul Penal din 1936, denumit si Codul Penal Carol al II-lea, stipuleaza, în capitolul IX, articolul 634, aliniatele 1-6 conditiile de fond, conditiile privitoare la infractiune, pedeapsa si cu privire la urmari.

Codul penal român din 1968, în articolele 6 si 9 are reglementari privitoare la extradare.

Astfel, potrivit art. 6 alin. 2, „ Pentru infractiunile îndreptate împotriva intereselor statului român sau contra unui cetatean român, infractorul poate fi judecat si în cazul în care s-a obtinut extradarea lui”. În art. 9 denumit „ Extradarea” se prevede ca aceasta se acorda sau poate fi solicitata pe baza de conventie internationala, pe baza de reciprocitate si, în lipsa acestora, în temeiul legii.

Prima lege privind extradarea este Legea nr. 4/1971

Constitutia României din anul 1991, în articolul 19, aliniatele 1 si 2 stipuleaza: „ Cetateanul român nu poate fi extradat sau expulzat din România” si „ Cetatenii straini si apatrizii pot fi extradati numai în baza unor conventii internationale sau în conditii de reciprocitate”

Parlamentul României a ratificat si a fost publicata în Monitorul Oficial, partea I, la data de 14.05.1997, Conventia europeana de extradare, din 13 decembrie 1957, precum si cele doua protocoale aditionale la aceasta, din 1975 si 1978.

Doamna profesoara Rodica-Mihaela Stanoiu spunea:

„Extradarea apare ca un act bilateral ce intervine între doua state: unul pe teritoriul caruia se afla infractorul refugiat si caruia i se adreseaza cererea de extradare ( statul solicitat ) si altul care este interesat în pedepsirea infractorului si care adreseaza în acest scop cererea de extradare (statul solicitant ). Prin finalitatea sa, extradarea este deci un act de asistenta judiciara internationala în materie penala, prin care un infractor este transferat dintr-un stat în altul pentru a fi tras la raspundere pentru infractiunea savârsita.” (1 )

România a încheiat conventii de asistenta juridica cu mai multe state, si anume: Albania, Algeria, Belgia, Bulgaria, Republica Populara Democrata Coreeana, Cuba, Franta, Germania, Grecia, Italia, Maroc, Mongolia, Polonia, Rusia, Siria, Tunisia, Turcia, Ungaria.