Noțiunile fundamentale și istoricul dreptului succesoral roman

Extras din referat Cum descarc?

1.Notiunile fundamentale ale dreptului succesoral
Prin succesiune sau mostenire se intelege transmiterea patrimoniului unei persoane decedate la una sau mai multe persoane in viata.
Persoana decedata, al carei patrimoniu se transmite, se numeste de cujus, o prescurtare a expresiei de cujus succesione agitur( aceea despre a carei mostenire este vorba).
Succesiunea poate fi testamentara, cand defunctul, printr-un act de ultima vointa, arata cum sa se imparta averea pe care o poseda sau legala, numita si ab intestato, cand patrimoniul acestuia, in lipsa unui astfel de act de ultima vointa, se va imparti in conformitate cu legea.
Transmiterea patrimoniului succesoral are un caracter universal, in sensul ca mostenitorul, dobandind succesiunea( fi e in intregime, fie o cota-parte din ea, daca sunt mai multi mostenitori), o dobandeste ca o unitate deplina, asupra lui trecand toate drepturile si obligatiile defunctului.
Cu alte cuvinte, dobandind mostenirea, succesorul se va substitui in toate drepturile acestuia si va trebui totodata sa-i plateasca toate datoriile, chiar daca acestea intrec activul succesoral. In acest caz mostenitorul va trebui sa plateasca datoriile care depasesc activul succesoral( ultra vires hereditatis) din patrimoniul sa propriu.
Romanii explicau acest caracter al transmisiunii succesorale prin ideea ca mostenitorul "continua" persoana defunctului; in realitate este vorba despre o regula menita sa apere interesele creditorilor, care puteau, in acest chip, sa incaseze creantele din averea proprie a mostenitorului.
2. Scurt istoric al dreptului succesoral roman
In Roma straveche, mostenirea legala( ab intestato) a aparut inaintea celei testamentare, motivele tinand de evolutia societatii sclavagiste. 
Astfel, in epoca gentilica primele norme, cu caracter nejuridic, care priveau devolutia succesorala, atribuiau mostenirea cogentililor, Este vorba desigur despre bunuri mobile, caci cele imobile apartineau, sub forma proprietatii colective, gintei.
O data cu dezvoltarea patriarhatului, in locul rudeniei dupa mama si al dreptului de mostenire matern, se impune descendenta in linie masculina si dreptul de mostenire dupa tata.
Rezulta asadar ca in oranduirea gentilica erau obiceiuri ereditare care atribuiau bunurile dupa principiile rudeniei materne, la inceput, dupa cele ale rudeniei paterne, posterior. Aceste obiceiuri devin reguli juridice o data cu aparitia statului, constituind forma originara a mostenirii ab intestato.
Succesiunea testamentara are insa o origine mai noua. Testamentul presupune o putere parinteasca in plina dezvoltare, cand seful familiei, stapan al bunurilor familiale , putea sa dispuna de ele in favoarea oricarei persoane straine. Aparut la inceput sub forma unui act intre vii, cu efecte in timpul vietii celui care dispune, testamentul , cu timpul, ia forma unui act pentru cauza de moarte( mortis causa) cu efecte dupa decesul dispunatorului.
Dezvoltarea proprietatii a dus la consolidarea acestei forme de mostenire
Legea celor XII table, aparuta dupa formarea statului sclavagist roman, cunoaste ambele forme.
Pe temeiul regulilor mostenirii legale prevazute de dreptul civil, la succesiune veneau rudele agnatice. Rudenia cognatica, de sange, n-a devenit fundament al devolutiei succesorale decat dupa descompunerea familiei agnatice si ca o consecinta a slabirii puterii parintesti, fenomene generate de schimbarile suferite de societatea romana spre finele Republicii.
Noul criteriu de devolutie succesorala bazat pe rudenia de sange primeste o recunoastere juridica numai in dreptul pretorian si in legislatia imperiala.
Succesiunea testamentara presupunea, la inceput, un control obstesc, reminiscenta a vechii solidaritati gentilice. Astfel, cea mai veche forma de testament roman se facea sub controlul poporului, fiind votat, asemenea unei legi, in adunarile curiate. Abia legea celor XII table a recunoscut cetateanului roman libertatea de a testa.
Mostenirea testamentara si cea legala se exclud, in sensul ca nimeni nu putea dispune numai de o parte din averea sa prin testament, restul urmand sa fie atribuita in conformitate cu legea.

Fisiere in arhiva (1):

 Notiunile fundamentale si istoricul dreptului succesoral roman.docx