Normă juridică

Cuvîntul “normă” în traducere din limba greacă presupune o regulă, un mo del. În termenii cei mai generali, norma juri di că este o “regulă socială obligatorie”. Scopul pe care norma îl urmărește este de a permite viața în societate. Din moment ce oamenii trăiesc în comunitate, ei au nevoie de reguli de conduită pentru a trai in armonie si echilibru. Norma juridică trebuie definită ca o regulă de com portare (conduită), generală și impersonală, tipică, strict determinată și obl i ga torie, stabilită cu scopul de a apăra, a consolida, a dezvolta și a promova raportul și rînduiala socială favorabilă și convenabilă majorității (evident, este vorba de etapa contemporană la care dorim să edificăm un stat demo cra tic și de drept) și, totodată, de a realiza acea finalitate pe care o urmărește și o servește norma juridică și care, la nevoie, este asigurată prin forța de con strîngere a statului.

Normei juridice îi sînt absolut inerente următoarele trăsături caracteristice, fără de care ea nu poate fi concepută: caracterul statal, caracterul coercitiv, gene ra li tatea și obligativitatea. Sigur, se pot desprinde și alte trăsături ce pot fi înre gimentate în cele de mai sus, ca, de exemplu, caracterul prescriptiv sau pro spec tiv al normei de drept. Sau, trăsături care ar trebui să caracterizeze norma, dar care, din păcate, s-ar putea să lipsească, cum sînt claritatea și precizia.

Caracterul statal al normelor juridice rezultă, în primul rînd, din faptul că ele sînt elaborate de către stat, în special, prin procesul de legiferare.

Legile, regulile elaborate de stat, care guvernează activitatea umană în societate, sînt impuse, la nevoie, prin constrîngere socială, altfel spus - prin forța publică. dreptul, în ansamblul său, se realizează în chip liber. Aceasta este regula. Constrîngerea rămîne o excepție.

Norma juridică nu reglemen tează situații concrete. Ea creează tipare, în care intră un număr nelimitat de cazuri concrete, repetabile în timp și spațiu

Caracterul obligatoriu. Se traduce simplu în ideea că regula de drept trebuie respectată. Elaborată în vederea unui scop determinat: organizarea comu nității, funcționarea sau direcționarea ei etc., încălcarea ei ar contraveni finali-tă ții sale. Caracterul obligatoriu se asigură, dacă este cazul, prin constrîngerea statală. Natura obligatorie a normei de drept asigură finalitatea ei.

Norma juridică prescrie o conduită tipică. Conduita tipică se referă la toate relațiile în care ea ar apare. Dacă norma juridică o definește a fi o conduită licită, ea va fi considerată ca atare în toate relațiile în care s-ar concretiza. Iar dacă norma definește tipul respectiv de conduită drept ilicită, ea va fi considerată și tratată ca atre de către organele de stat abilitate.

Norma juridică are un caracter prescriptiv, ea stabilește „ceea ce trebuie să fie și nu ceea ce este”.

Norma juridică are un caracter volitiv, ea întruchipează și oficializează voința socială iar într-un stat democratic voința generală majoritară.

Analizînd particularitățile normei juridice, pornim de la ideea divizării lor în două grupe:

1) particularități generale,

2) particularități speciale.

Particularitățile generale sînt caracteristice tuturor categoriilor de norme sociale, inclusiv celor juridice. Particularitățile speciale sînt caracteristice doar normelor juridice. Aici menționăm că normele juridice poartă un caracter general, tipic și impersonal, strict determinat și obligatoriu, sînt stabilite sau sancționate de către stat și garantate, la nevoie, de forța de constrîngere a statului, exprimă voința deți nă torilor puterii de stat și reglementează doar cele mai importante relații sociale. Anume prin aceste particularități normele juridice se deosebesc de celelalte categorii de norme social.

Structura normei juridice.

La orice normă juridică se distinge o construcție externă dată de modul de exprimare în cadrul actului normativ ori al altui izvor de drept, numită și structură tehnico-legis lativă a normei, și o structură internă, logico-juridică, care alcătuiește substanța normei juridice, elementele care compun norma și legătura reciprocă dintre ele.

Structura normei juridice reprezintă în sine structura ei internă, forma ei internă, modul de legătură și ordinea aranjării elementelor sale compo nente.

Referitor la structura internă, logico-juridică, dominantă este concepția tradițională conform căreia norma juridică este compusă din trei elemente: dispoziție, ipoteză și sancțiune.

A. Dispoziția. Partea cea mai importantă a normei juridice, însăși inima normei, care nu poate lipsi din structura acesteia, este dispoziția. Ea reprezintă acel element al normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în prezența ipotezei date sau, mai precis, care sînt drepturile și obligațiile cores pun zătoare ale subiecților vizați de norma juridică. Dispoziția poate ordona o anumită conduită, adică conține obligația de a săvîrși anumite acțiuni.

Dispoziția normei juridice poate ordona o anumită conduită umană, adică poate obliga subiectul la o anumită acțiune sau, din contra, poate inter zice o anumită conduită umană, adică poate obligă subiectul la o inacțiune.

O altă variantă a dispozițiilor permisive o constituie dispozițiile supletive. Acestea lasă la latitudinea subiecților interesați conduita de urmat, dar în lipsa opțiunii acestora dispoziția normei le suplinește voința.

B. Ipoteza. Partea normei juridice care descrie, conturează împrejurările în care se aplică dispoziția ei o reprezintă ipoteza

În unele cazuri legiuitorul descrie în mod precis împrejurările în care se aplică norma. Aceste ipoteze se numesc ipoteze strict determinate. În alte cazuri, ipoteza numai enunță faptul fără a-l descrie. În acest caz este vorba de o ipoteză relativ determinată sau subînțeleasă. O altă clasificare a ipotezelor este cea în simple și complexe. O ipoteză este simplă cînd se are în vedere o singură împrejurare în care se aplică dispoziția și este complexă atunci cînd se are în vedere o multitudine de împrejurări în care toate sau fiecare în parte pot să determine aplicarea dispoziției.

C. Sanctiunea. sancțiunea este partea sau ele mentul normei juridice care prevede survenirea consecințelor în rezultatul respectării sau nerespectării prevederilor dispoziției și ipotezei.

Sancțiunile se clasifică după natura lor juridică și după gradul lor de determinare.

După natura lor juridică, determinată de regula încălcată, sancțiunile se împart în constituționale, administrative, penale, fiscale, civile etc. Fiecare ra mură de drept conține sancțiuni specifice.

După gradul de determinare, sancțiunile se împart după cum urmează: abso lut determinate, relativ determinate, alternative și cumulative.

Sancțiunile determinate sînt formulate precis și nu pot fi micșorate sau mă rite. Ele se aplică întocmai, în măsura exactă prevăzută de lege. Sancțiuni relativ determinate sînt acelea care se stabilesc între o limită in fe rioară și una superioară. Sancțiuni alternative sînt sancțiunile lăsate la opțiunea organului compe tent, acesta avînd dreptul să aplice una sau alta. Sancțiunile sînt cumulative în cazul în care regula de drept stabilește pentru unul și același fapt juridic mai multe sancțiuni obligatorii.