Minoritatea Făptuitorului

Concept.

Potrivit art. 50 din noul Cod penal „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal”.

În baza acestor dispoziţii minoritatea făptuitorului poate fi definită ca fiind acea stare de incapacitate psihică, în care se află minorul datorită insuficientei sale dezvoltări psihofizice şi care îl pune în imposibilitatea de a înţelege semnificaţia socială a faptelor sale şi de a-şi manifesta în mod conştient voinţa.

Insuficienta dezvoltare psihofizică a minorului exclude vinovăţia şi implicit caracterul penal al faptei sale. Spre deosebire de iresponsabilitate, la care incapacitatea psihică este datorată alienaţiei mintale sau altor cauze care au determinat starea psihică anormală a persoanei, minoritatea, care exclude şi ea vinovăţia, nu este o stare psihică, ci o stare normală de insuficientă dezvoltare psihofizică datorată vârstei tinere .

Având în vedere particularităţile dezvoltării biopsihice a persoanei, în dreptul penal, s-a impus cu necesitate stabilirea unei limite de vârstă, sub care să fie exclusă răspunderea penală a minorului. Până la o anumită vâr¬stă minorul este deci prezumat ca fiind lipsit de capacitate penală, deoa¬rece nu are reprezentarea semnificaţiei sociale a acţiunilor sau inacţiuni¬lor lui.

Prin dispoziţiile art. 99 alin. 1 Cod penal, s-a stabilit că „minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal", iar în alin. 2 al aceluiaşi articol, s-a stabilit că „minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ".

Minoritatea făptuitorului — cauză care înlătură caracterul penal al fap¬tei — priveşte atât pe minorul care nu a împlinit 14 ani, cât şi pe minorul între 14 şi 16 ani care a săvârşit fapta fără discernământ.

Pentru minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani se prezumă absolut că nu are responsabilitate penală. Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani este prezumat relativ că nu are discernământul faptelor sale. Această pre¬zumţie fiind relativă se poate răsturna prin dovada că la săvârşirea faptei concrete a avut discernământ.

Dovada discernământului în săvârşirea faptei concrete incubă acuzării, în favoarea minorului fiinţând prezumţia relativă a lipsei discernământului.

Condiţiile în care minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei sunt:

a) Să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

Să fie comisă o faptă prevăzută de legea penală Pentru a se pune problema înlăturării caracterului penal al faptei minorului este necesar ca acesta să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Potrivit prevederilor art. 144 C.pen., prin săvârşirea unei infracţiuni (sau comiterea unei infracţiuni) se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice. Nu interesează, de asemenea, dacă fapta este incriminată în partea specială a Codului penal ori în dispoziţiile unei legi speciale care include incriminări şi pedepse .