Libertatea, sistemele de norme, răspunderea și responsabilitatea

Pentru înţelegerea noţiunii de libertate şi pentru cauza exerciţiului acesteia oamenii manifestă un anume interes, determinat în cele din urmă de finalitatea activităţii tuturor indivizilor. Prima categorie în lanţul de succesiune favorabil ţine de cursul istoriei sociale. Poporul a trecut de la o structură socială în care statutul personal se eşalona de-a lungul unui continuum de limitări la o structură politică care permite opoziţia dintre guvern şi cetăţeni. A doua categorie se remarcă prin globalismul evident care include atât interesul general, cât şi determinismul în prezenţa cărora omul este liber atât pozitiv, cât şi negativ.

Când fiecare face ce-i place, se face adesea ceea ce nu place altora. Aceasta nu înseamnă libertate. Libertatea înseamnă mai puţin a face ce vrem, cât a nu fi supuşi altuia; ea înseamnă, totodată, a nu supune voinţa altuia voinţei noastre. Nici un om care este stăpân nu poate fi liber . . . Nu cunosc altă voinţă liberă decât aceea căreia nimeni nu are dreptul să i se opună împiedicând-o; în libertatea comună, nimeni nu are dreptul să facă ceea ce îi interzice libertatea altuia, căci adevărata libertate nu se distruge niciodată pe sine însăşi. De aceea, libertatea fără justiţie este o adevărată contradicţie, căci, oricum am face, totul e stingheritor în acţiunea unei voinţe dezordonate.

Prin urmare, nu există libertate acolo unde nu sunt legi sau unde cineva este deasupra legilor; nici chiar în starea de natură omul nu este liber decât datorită legii naturale, care porunceşte tuturor. Un popor liber se supune, dar nu ca o slugă: el are conducători, nu stăpâni. El se supune legilor, dar nu se supune decât lor. Tocmai datorită legilor el nu se supune oamenilor. Toate îngrădirile ce se impun puterii magistraţilor de către republici nu urmăresc decât să-i împiedice de a se atinge de incinta sfântă a legilor, căci ei sunt slujitorii, nu stăpânii legilor şi trebuie să le păzească, nu să le calce. Un popor este liber, orice formă ar avea guvernământul său, atunci când în cel care în guvernează nu vede deloc omul, ci organul legii. Într-un cuvânt, soarta libertăţii este legată totdeauna de soarta legilor: ea domneşte sau piere o dată cu ele”.(Jean-Jacques Rousseau, Scrisori scrise de pe munte, VIII)

O putere legitimă poate guverna fără frică, încrezându-se în consensul populaţiei; cea nelegitimă manifestă frică faţă de popor, propria ei violenţă stârnind violenţa celorlalţi; din frică, ea caută să-şi asigure poziţia printr-o teroare crescândă, astfel că frica devine starea de spirit fundamentală a tuturor. Legitimitatea este ca o formulă magică, care prin încredere creează o ordine indispensabilă; nelegalitatea este domnia violenţei care generează prin neîncredere şi frică, la rândul ei, violenţa. Temeiul legitimităţii este oricând îndoielnic, susceptibil de a fi obiectul criticii; astfel, dreptului ereditar i se poate reproşa că este iraţional pentru că îl legitimizează şi pe idiot şi pe cel lipsit de caracter.

În stările de lucruri legitime, infinit de multe aspecte prezintă neajunsuri, sunt nedrepte, inoportune. Poate că cei aleşi sunt persoane stupide, poate că legile sunt neinspirate, generând indignare prin efectele lor. Legitimitatea apără legile şi pe cei aleşi, dar nu la modul absolut. Căci noile alegeri îi îndepărtează pe vechii guvernanţi, iar noile deliberări legitime modifică legile. Faptul că ambele schimbări au loc pe cale legitimă face posibilă corijarea erorilor fără recurs la violenţă. Conştiinţa legitimităţii acceptă mari neajunsuri numai pentru a evita răul absolut, teroarea şi frica, proprii regimului despotic. Libertatea politică nu este fructul intelectului pur, ci este dependentă de legitimitate.

În legătură cu ideea de libertate politică, în Occident au fost configurate câteva principii fundamentale (iniţial, mai ales în Anglia şi America, de unde au fost preluate de către franţa şi alte state, începând cu revoluţia franceză, fiind elaborate filosofic în perioada iluminismului, printre alţii de către Kant). Încerc să le formulez aici, pe scurt, în punctele lor esenţiale. Libertatea politică, în sensul libertăţii politice interne, are următoarele caracteristici:

1. Libertatea individului, pentru ca toţi indivizii să fie liberi, este posibilă în măsura în care poate exista concomitent cu libertatea celorlalţi.

2. Individul are o dublă exigenţă: de a fi protejat faţă de violenţă şi de a i se recunoaşte valabilitatea opiniei şi voinţei sale. Protecţia i-o oferă statul constituţional, iar manifestarea opiniei şi voinţei sale o face posibilă democraţia.

3. Libertatea se poate înfăptui numai prin înfrângerea forţei de către justiţie. Libertatea luptă pentru dobândirea puterii care serveşte justiţia şi îşi atinge ţelul în statul constituţional.

4. La inviolabilitatea dreptului personalităţii umane individuale se adaugă dreptul acesteia de a participa la viaţa comunităţii. Starea de libertate, prin urmare, poate fi atinsă numai prin democraţie, adică prin posibilitatea participării tuturor la constituirea voinţei colectivităţii. Fiecare are şansa afirmării sale, pe măsura autoeducaţiei sale politice şi a puterii sale de convingere, a opiniilor sale. (K. Jaspers, Originea şi sensul istoriei)

Dorinţa de libertate provine din experienţa opresiunii, adică din sentimentul cuiva că nu poate ajunge să facă ce nu vrea (sau nu poate să refuze să o facă fără a se expune pe sine unei pedepse care este mult mai neplăcută decât acceptarea cererii iniţiale) sau sentimentul că ei nu poate face ce vrea.

Când această experienţă devine comună, tot astfel devine şi năzuinţa către libertate. Sensul libertăţii rămâne clar atâta timp cât este gândit drept corectarea opresiunii, ca eliminare a uneia sau a alteia dintre constrângerile specifice împotriva unei intenţii simţite şi zădărnicite cel mai dur în acel moment.