Izvoarele formale - drept român

I. NOŢIUNEA DE IZVOR FORMAL

În doctrina dreptului roman izvoarele dreptului prezintă trei accepţiuni, şi anume: în sens material, în sens documentar şi în sens formal.

Accepţiunea în sens material priveşte condiţiile materiale de existenţă a societăţii la un moment dat. Aceste condiţii nu constituie numai izvoare ale dreptului ci al întregului ansamblu de structură si infrastructură al societaţii, al vieţii spirituale, instituţiilor, concepţiilor politice, ideilor sociale, etc1.

Acepţiunea în sens documentar a izvoarelor de drept consta în totalitatea documentelor istorice existente la un moment dat, ca izvoare. În această accepţiune nu este vorba de izvoare ce servesc exclusiv dreptului roman ci de izvoare istorice ce sunt preluate şi de acest drept.

Izvoarele dreptului în sens formal desemnează totalitatea formelor necesare pentru exprimarea normelor jurdice. Pentru ca o normă socială să devină normă de drept sunt necesare anumite procedee de adoptare, procedee care diferă de la o societate la alta. Prin urmare totalitatea procedeelor utilizate în scopul transformării normelor sociale, în norme juridice constituie izvoarele formale ale dreptului. Izvoarele în sens formal alcătuiesc forme de exprimare normativă a normelor de drept2.

Tinând cont de factorii economici, sociali şi politici, izvoarele formale au apărut, au evoluat, şi au dispărut într-o anumită ordine in funcţie de complexitatea relaţiilor sociale aflate într-o permanenta dinamică.

În lunga evoluţie a dreptului roman, izvoarele sale au căpătat diverse forme în raport cu fazele dezvoltării societăţii romane, a cărei existenţa de la întemeierea cetăţii şi până la codificarea lui Justinian s-a extins pe douăsprezece secole.

Evoluţia dreptului roman este în strânsă legatură cu evoluţia societăţii în întregul său, astfel izvoarele formale ale dreptului în Roma Antică diferă în funcţie de epoca istorică la care se face referire.

Tocmai de aceea fiecărei perioade a dreptului roman îi corespund anumite izvoare juridice formale, dupa cum vorbim de perioada veche, clasică sau postclasică.

II. PERIOADA VECHE

Perioada veche a dreptului roman se întinde din punct de vedere cronologic de la începutul republicii romane (sec. VI i.Hr.) până la sfârşitul secolului al II-lea î.Hr. Ea corespunde din punct de vedere politic cu faza Republicii din istoria Romei Antice.

Izvoarele acestui vechi drept roman sunt, prin excelenţă, consuetudinare, dar alaturi de ele, în mod subsecvent, apare legea. Iată că alături de normele tradiţionale şi rigide, obişnuelnice, se afirmă dreptul scris, prin legi mai bine adoptate condiţiilor social-economice în plină transformare. Deşi păstrează un puternic caracter naţionalist, fiind specific romane, aceştia însaşi desemnându-le cu numele semnificativ ,,Jus civile’’, sau mai exact ,,Jus papium civium romanorum’’1.

Izvoarele formale din perioada veche a Romei Antice sunt: Obiceiul, Edictul praetorului şi legea.