1.Conceptul de izvor al dreptului este folosit intr-un sens strict juridic, sens prin care se au in vedere formele de exprimare a normelor juridice: acte normative (legi, decrete), obicei juridic, practica judiciara etc. Prin termenul de izvor sunt denumite sursele, originea, factorii de determinare si creare ai dreptului. Notiunea de izvoare ale dreptului are doua abordari, facandu-se distinctia intre: a) izvoare materiale, denumite uneori si ?reale? sau ?sociale? si b) izvoare formale. Aceasta notiune are in vedere forma pe care o imbraca dreptul in ansamblul normelor sale. Asadar, prin izvoare ale dreptului (in sens juridic), stiinta juridica are in vedere, intr-o formulare foarte generala, formele de exprimare ale normelor juridice in cadrul unui sistem de drept in diferite epoci si tari.
O impartire a izvoarelor formale dreptului este aceea in: a) izvoare directe si b) izvoare indirecte.
a) Izvoare directe sunt considerate a fi actele normative ca legea, decretul, hotararea, deoarece sunt elaborate nemijlocit de catre organele de stat.
b) Izvoare indirecte sunt considerate a fi obiceiul si actele organizatiilor nestatale. Acestea au nevoie si de recunoasterea sau sanctionarea lor de catre autoritatea publica, pentru a capata forta juridica si a deveni izvoare de drept. Astfel, norma obisnuielnica are valoare juridica numai indirect, prin intermediul unui act de stat care o recunoaste (sanctioneaza) ca atare. Deci, izvorul este indirect si complex, deoarece el este alcatuit atat din norma obisnuielnica, cat si din actul juridic al organului de stat care-i recunoaste forta juridica.
O alta impartire este cea de: a) izvoare scrise si b) izvoare nescrise.
Clasificarea izvoarelor dreptului. Dezvoltarea dreptului de-a lungul istoriei ne demonstreaza existenta pluralitatii izvoarelor in sistemul de drept al fiecarei tari. Explicatia acestui fapt trebuie cautata in complexitatea relatiilor sociale supuse reglementarii juridice si totodata in varietatea formelor de organizare si guvernare a societatii, a organizarii activitatii si competentei organelor de stat, a autoritatii publice
2. Obiceiul juridic sau cutuma
Dupa cum se stie, obiceiul este o regula de conduita ce se formeaza spontan ca urmare a aplicarii ei repetate intr-o perioada de timp relativ indelungata intr-o colectivitate umana. Obiceiul, sub forma unor datini, traditii si practici cu caracter moral sau religios, a reprezentat modalitatea principala de ordonare a relatiilor sociale si de influentare a actiunii umane in comuna primitiva. Obiceiul a continuat sa aiba un rol social si ulterior, de fapt in toate epocile istorice, ponderea sa variind de la o epoca la alta. Puterea de stat are fata de obiceiurile existente urmatoarele atitudini:
a) de recunoastere, consacrare si sanctionare, dandu-le forta juridica acelora pe care le considera utile consolidarii ordinii de drept.
b) de receptare si tolerare a acelora care prin semnificatia si importanta lor nu reclama transformarea lor in norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin ordinii de drept.
c) de interzicere a acelora care contravin ordinii instituite si aparate de puterea de stat.
Obiceiurile recunoscute de puterea de stat si dotate de aceasta cu forta juridica devin obiceiuri juridice si sunt cunoscute si sub denumirea de cutume. Ele devin izvoare de drept. Modul de sanctionare a obiceiului si de transformare a sa in obicei juridic s-a realizat in practica aplicarii dreptului, prin recunoasterea sa de catre instantele judecatoresti cu prilejul rezolvarii diferitelor cauze. In epoca moderna si contemporana, actele normative al caror rol a crescut au prevazut situatiile in care se recunoaste forta juridica a regulilor obisnuielnice. Incepand cu epoca moderna, rolul obiceiului juridic scade, ajungandu-se aproape la disparitia sa in dreptul european continental. Cronologic vorbind, cutuma a fost prima forma de manifestare a dreptului. Primele norme juridice nu au fost altceva decat chiar transformarea unor obiceiuri in norme obligatorii garantate de puterea publica. Asemenea obiceiuri au fost: razbunarea sangelui, ?legea? talionului si rascumpararea. De altfel, primele acte normative scrise ale societatii in stadiul ei initial erau culegeri ale obiceiurilor preluate si transformate potrivit intereselor conducerii noii societati.
Cutuma a ramas un izvor principal al dreptului de-a lungul antichitatii si evului mediu. Chiar daca in epoca moderna rolul obiceiului juridic s-a redus, el se mentine intr-o masura considerabila in sistemul dreptului anglo-saxon si in foste colonii, astazi state independente. Cutuma continua, de exemplu, sa fie un izvor al dreptului maritim datorita specificului formarii normelor comertului maritim, in special ale activitatilor portuare. Cutuma continua sa fie un izvor al dreptului international, desi in epoca contemporana s-a dezvoltat puternic tendinta de reglementare scrisa si de codificare a acestuia.
Pentru a usura cunoasterea obiceiului au aparut in special in evul mediu diferite categorii scrise ale cutumelor, fie sub forma unor acte cu caracter oficial, fie ca opere ale unor juristi, avand un caracter privat. Exemple de culegeri: ?Oglinda saxona? (Sachsenspiegel) din 1230 si ?Oglinda svaba? (Schwabenspiegel) din 1273-1282 denumita si ?Kaiserrecht?, ?Asezamintele lui Ludovic ce
BIBLIOGRAFIE:
1. Gh.Bobos - Teoria generala a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj, 1999
2. N. Popa - Teoria generala a dreptului, Ed. Actami, Bucuresti, 1999
3. D. Mazilu - Teoria generala a dreptului, Ed. All Beck, Bucuresti,1999
4. I. Ceterchi si I.Craiovan - Introducere in teoria generala a dreptului, Ed. All, Bucuresti, 1998
5. L. Barac - Teoria generala a dreptului, Ed. Maria, Resita, 1994
6. I. Dogaru , D.C.Danisor si Gh.Danisor ? Teoria generala a dreptului, Ed. ?tiintifica, Bucuresti, 1999
7. R.P.Vonica - Introducere generala in drept, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 2000
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
