Iresponsabilitatea în Dreptul Penal

Iresponsabilitatea reprezintă una dintre cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei, mai precis vinovăţia şi este reglementată legal în Art. 48 Cod Penal : „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele”

Prin alienaţie mintală se înţelege orice stare de alienare a facultăţilor mintale provenind ditr-o cauză patologică, o anormalitate fiziologică, o leziune organică sau orice altă cauză morbidă .

Facultăţile mintale reprezintă ansamblul facultăţilor – de a percepe, de a reţine şi memoriza, de a asocia reprezentările şi de a raţiona, de a înţelege şi a evalua şi de a hotărî – deci toate acele facultăţi care dau omului o conştiinţă, o forţă lăuntrică de autodeterminare .

Iresponsabilitatea semnifică starea de incapacitate psihofizică a unei persoane care nu îşi poate da seama de caracterul, sensul şi valoarea socială, morală sau juridică a faptelor pe care le săvârşeşte şi a urmărilor acestora. Iresponsabilitatea priveşte incapacitatea psihică a persoanei atât sub raport intelectiv , atunci când aceasta nu îşi poate da seama de semnificaţia socială a acţiunilor sau inacţiunilor sale cât şi sub raport volitiv, când nu îşi poate determina şi dirija în mod normal voinţa. Fără existenţa factorului intelectiv şi a celui volitiv nu poate exista vinovăţie în săvârşirea unei fapte şi de aceea starea de iresponsabilitate este o cauză care înlătură vinovăţia, caracterul penal al faptei deci şi răspunderea penală a făptuitorului.

Cauzele care determină starea de iresponsabilitate pot fi reprezentate de : subdezvoltarea psihică datorată unor anomalii- debilitate mintală, infantilism, bolile neuropsihice- nevroze, psihoze, tulburările psihice cauzate de intoxicaţii cu alcool, stupefiante, fenomenele fiziologice- leşin, somn hipnotic. Starea de incapacitate psihică poate fi permanentă sau trecătoare, congenitală sau survenită . Nu constituie cauză de iresponsabilitate stările emotive sau pasionale indiferent de natura şi intensitatea acestora. S-a decis în practica judiciară că starea de tulburare provocată de comportarea victimei oricât de scandaloasă ar fi fost aceasta, nu poate conduce la aplicarea dispoziţiilor privitoare la iresponsabilitate în cazul inculpatului. În alte legislaţii aceste stări pot înlătura prin ele însele capacitatea de vinovăţie, cel puţin în situaţia în care autorul nu putea să evite în niciun fel să ajungă într-o asemenea stare.

Pentru ca iresponsabilitatea să înlăture caracterul penal al faptei aceasta trebuie să fie totală, dacă lipsa capacităţii este parţială, vorbim despre responsabilitate atenuată sau responsabilitate limitată , nu înlătură vinovăţia şi caracterul penal al faptei dar poate constitui o circumstanţă atenuantă.

Existenţa stării de iresponsabilitate şi a cauzelor ei trebuie constatată de către medici de specialitate, aceştia nu sunt chemaţi să se pronunţe asupra problemei, dacă persoana examinată este sau nu răspunzătoare penal, ci trebuie să cerceteze şi să constate dacă biopsihic, persoana examinată, la data când a săvârşit fapta şi în condiţiile în care a avut loc săvârşirea, era sau nu aptă, pe de-o parte să îşi dea seama de sensul şi valoarea acţiunii sau inacţiunii sale, pe de-o altă parte să-şi determine şi să îşi dirijeze voinţa în mod conştient, în manifestări de acest fel. Dacă starea de iresponsabilitate nu a existat în momentul comiterii infracţiunii, dar a intervenit ulterior, ea nu va afecta vinovăţia, fapta rămânând susceptibilă să atragă răspunderea penală.

Pentru ca iresponsabilitatea să existe şi astfel să fie înlăturat caractrul penal al faptei trebuie îndepilnite o serie de condiţii: