Instituția Președintelui României

CAPITOLUL I

INSTITUŢIA PREZIDENŢIALĂ. REPERE ISTORICE

Potrivit unei axiome a dreptului public, devenită aproape dogmă, statul nu poate fi conceput fără un şef, oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice .

Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Dintotdeauna, colectivităţile umane organizate au avut un şef, recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor istorice, instituţie ce a cunoscut o evidentă evoluţie cât priveşte formele, structurile, împuternicirile, protocoalele .

În dreptul public modern, ideea şefului de stat este legată de forma de guvernământ, concept prin care, de regulă, s-a răspuns la intrebarea, cine exercită puterea în stat: o singură persoană (monocraţia), un grup de persoane (oligarhia) sau poporul în mod direct (democraţia)?

Cu alte cuvinte, privind forma de guvernământ ca modalitatea în care sunt constituite şi funcţionează organele statului, o raportăm, de principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare.

După forma de guvernământ, statele se clasifică de regulă în două categorii: monarhii, în care şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă, şi republici, în care şeful statului, numit cel mai adesea preşedinte, este ales pe o perioadă determinată, fie de popor prin vot direct sau indirect (republici prezidenţiale sau republici semi-prezidenţiale), fie de Parlament (republici parlamentare).

O analiză din perspectiva dreptului comparat, a modului de reglementare a instituţiei Preşedintelui, în majoritatea statelor Uniunii Europene consacră forma de guvernământ republicană, restul reprezentând monarhii constituţionale, ceea ce ne duce la concluzia că în majoritatea cazurilor predomină teza unui Preşedinte de Republică aflat cât mai aproape de un monarh constituţional, cu rol de reprezentare şi de arbitru, dispunând de atribuţii destul de restrânse şi adeseori condiţionate de intervenţia altor autorităţi publice.

Iniţial, şeful statului în România a fost monarhul.

Deşi numai Constituţia din 1938 a prevăzut în mod expres că „Regele este capul statului”, din analiza dispoziţiilor constituţionale anterioare se poate constata că Regele exercita atribuţiile specifice unui şef de stat, „puterea executivă fiind încredinţată monarhului”. Chiar în perioada 1940-1944, când preşedintele Consiliului de Miniştri a fost învestit cu puteri depline în conducerea statului român, Regele a continuat să deţină o serie de prerogative specifice funcţiei de şef al statului.

După desfiinţarea regimului monarhist, în anul 1948 a fost creat un organ colegiu care exercită atribuţiile şefului de stat, numit iniţial Prezidiul Republicii Populare Române, iar apoi, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P.R., înlocuit ulterior, în anul 1961 cu Consiliul de Stat, ca organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă, cubordonat Marii Adunări Naţionale.

Constituţia din 1965 a consacrat existenţa Consiliului de Stat ca organ colegial cu atribuţii de şef de stat, pentru ca în anul 1974, printr-o modificare a acesteia să fie instituită expres funcţia de Preşedinte al Republicii Socialiste România. Acesta era ales de Marea Adunare Naţională şi era răspunzător în faţa acesteia, exercitând toate atribuţiile specifice funcţiei de şef al statului.

Consiliul de stat a fost menţinut, dar şi-a păstrat doar o parte din atribuţiile pe care le exercita până la modificarea constituţională din anul 1974.

Începând cu 27 decembrie 1989, se instituie funcţia de Preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, care primea şi atribuţiile de şef de stat. La începutul lunii februarie a anului 1990, organele centrale ale puterii politice se reorganizează, prin constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), al cărui preşedinte preia şi atribuţiile de şef de stat.

După decembrie 1989, instituţia Preşedintelui a fost menţinută, dar prin Decretul- lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României s-a stabilit ca acesta să fie ales direct de către popor prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat.

Constituţia României din anul 1991 „a proiectat” un Preşedinte de Republică pentru a satisface, pe de-o parte, necesitatea de reprezentare a statului, iar pe de altă parte, necesitatea de arbitraj între „puterile statului”, între „stat şi societate” .

Astfel, dispoziţiile susţinute determină o reevaluare în ceea ce priveşte locul şefului statului în sistemul organelor statului, în sistemul politic, poziţia acestuia în raport cu puterile în stat