Instituția Prefectură

Capitolul 1. Istoricul Prefecturii

În tradiția juridică românească, influența romană are cea mai mare pondere dat fiind statutul nostru de popor latin

Una dintre instituțiile juridice și militare prezente în Dacia antică este și cea a Prefectului care avea conotații civile, militare și economice, datorită importanței sale în guvernarea provinciei

De la sensul inițial, în decursul timpului au intervenit modificări prin restrângerea sensului acestui cuvânt

Prefectul este, asa cum susținea Prof. M. Waline, profesor la Facultatea de Drept din Poitiers, Franța, o creație napoleoniană, fiind creată în perioada Marii Revoluții Franceze. Până la modificarea Constituției Franței din anul 1958, prefectul era reprezentantul Guvernului și șeful administrației departamentului în care funcționa.

Prefectura, adică instituția prefectului, este veche și tradițională în administrația publică din România, întâlnită în Muntenia și Moldova încă înainte de Unirea Principatelor din 1859. Este adevarat că cei care o reprezentau purtau o altă denumire, așa zișii "ispravnici de județe" sau "ispravnici administrativi".

După realizarea Unirii Principatelor au survenit modificări de esență în administrația țărilor române, impuse de consolidarea unității statale și de modernizarea structurii administrative.

Prima apariție a instituției prefectului ca atare în administrația societății românești datează din a doua jumătate a secolului XIX, fiind consacrată prin Legea pentru înființarea consiliilor județene, din 2 aprilie 1864, și Legea comunală din 1 aprilie 1864, inspirate după modelul francez al timpului.

Prin legea din 1864 se organizează pentru prima dată administrația județelor țării. Județul nu era numai o subdiviziune administrativă a statului, ci și o persoană juridică investită cu o anumită putere politică și drepturi patrimoniale.

Instituția Prefectului, prin Legea din 1 martie 1883, care modifică prevederile legii din 1864 și a celei din martie 1872, suferă o restrângere a atribuțiilor care-i reveneau prefectului, el nemaifiind decât "agent executor al deciziunilor consiliului și comitetului, pe care le încredințează prezidentului comitetului permanent".

Prin Legea din 1 noiembrie 1892 privind organizarea autorităților administrative exterioare, dependente de Ministerul de Interne și fixarea circumscripțiunilor administrative, instituția prefectului era abilitată cu atribuții care conturau deplin această funcție. Se precizează în lege că " în capul fiecărui județ este câte un prefect, numit prin decret regal, la recomandarea Ministrului de Interne" și "reprezintă puterea executivă în toată circumscripțiunea supusă administrațiunii sale".

În Legea de unificare administrativă din 1925, instituția prefectului era tratată ca reprezentând autoritatea centrală, având atribuții de control. Prefectul era numit prin decret regal în urma propunerii Ministrului de interne. Pentru a putea fi numit prefect, pe lângă condițiile generale cerute funcționarilor publici, candidatul trebuia să aibă 30 de ani împliniți și să posede diploma unei școli superioare recunoscute de stat, în afara celor care au funcționat în această funcție cel putin un an.

Legea pentru organizarea administrației din 1929 este prima care delimitează autoritățile colectivităților alese de cele numite.

Prefectul nu mai este șeful administrației județene, fiind "reprezentant al guvernului". El exercita "controlul și supravegherea tuturor administrățiilor locale". În calitate de delegat al autorității centrale el reprezenta guvernul și puterea executivă.

Legea aduce în planul vieții administrative a țării o nouă instituție - comisia administrativă a județului, al cărei președinte era prefectul.

Legea administrativă din 27.03.1936 conferă prefectului un rol deosebit de important ca șef al administrației județene, care supraveghea toate asezămintele culturale și serviciile publice. Era de asemenea șeful poliției și jandarmeriei.

Prin Legea administrativă din 1938 se desființează administrația autonomă a județului, înființându-se ținutul județul rămânând numai o circumscripție în care funcționează serviciile exterioare ale ministerelor. Prefectul devine funcționar de carieră, numit prin decret regal și are dreptul de a numi primarii din comunele rurale și urbane si de a desemna membrii de drept în consiliul comunal.

În perioada 1940 - 1944, în baza Decretului lege din 21.09.1940, se revine la instituția prefectului ca funcționar public și la comuna și judet ca unități administrativ teritoriale cu personalitate juridică, partimoniu și buget propriu.

Prefectul își mentine rolul și atribuțiile de reprezentant al guvernului.

După anul 1944 legiuirile ce au urmat au desființat instituția prefectului, aceasta fiind repusă în locul și rolul ce i se cuvin după decembrie 1989.

Funcția de prefect a fost abandonată odată cu instaurarea Republicii Populare la 30 decembrie 1948.

După 1958, prefectul este:

-reprezentantul statului, al intereselor naționale;

-reprezentantul Guvernului;

-organ de administratie generala;

-organ de coordonare a serviciilor statului din departament. (J.Rivero)

După Revoluția din decembrie 1989, conducerea activității administrative la nivel de județ a fost exercitată de Primărie.

Prin Legea nr. 5 din 1990, la 9 iulie 1990, reapare în administrație Prefectura, organism județean, numit să coordoneze activitatea din teritoriu până la promulgarea noii Constituții. În conformitate cu această lege, în județe, Instituția Prefecturii era formată din prefect, doi subprefecți, un secretar și membrii.

Constituția României, adoptată de Parlament și aprobată prin referendum în decembrie 1991, repune instituția prefectului pe noi principii organizatorice și functionale, pornind de la tradițiile românești în materie.

Instituția prefectului, conform prevederilor Constituției ale Legii nr 69/1991 și apoi ale Legii nr.215/2001, privind administrația publică locală, este o instituție care reprezintă Guvernul pe plan local și conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlate autorități locale în județ.