Infracțiunea Internațională

Dreptul penal, este structurat, in totalitate în jurul a 3 instituţii fundamentale şi anume: infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa. Intre cele 3 instituţii exista o strânsa legătura si condiţionare, in sensul că instituţia infracţiunii determină existenţa si funcţionarea celorlalte două. Astfel fără infracţiune nu poate exista răspundere penală, iar fără răspundere penală nu poate exista pedeapsa. Săvârşirea unei infracţiuni atrage, pentru cel care a comis-o (persoană sau stat) o pedeapsă, iar pedeapsa implică din partea făptuitorului, răspunderea sa penală pentru fapta săvârşită.

1. Noţiunea de infracţiune internaţională

Fenomenul infracţional este un important fenomen social. Săvârşirea anumitor fapte contrare valorilor superioare ale societăţii, ordinii publice, vieţii, drepturilor şi intereselor cetăţenilor, afectează într-o însemnată măsură societatea în ansamblul său. Membrii societăţii adoptă faţă de fenomenul infracţional o atitudine de respingere, de blamare, iar statul ia măsuri de autoprotecţie a căror configuraţie depinde în mod direct de amploarea şi caracterul fenomenului, de recrudescenţa sau atenuarea acestuia în diferite perioade, ca şi de aspectele concrete ale valorilor atinse prin infracţiune şi care trebuie să fie protejate.

Infracţiunea este în acelaşi timp un fenomen juridic. Infracţiunea se înscrie în texte de legi, elaborându-se în privinţa ei norme de drept care indică ce anume fapte antisociale se consideră infracţiuni şi ce consecinţe juridice implică săvârşirea acestora. Cu cât reglementarea juridică este mai completă şi mai clară, cu cât infracţiunea ca fenomen juridic este mai bine conturată, cu atât combaterea ei devine mai eficientă şi mai uşoară.

Consacrarea pe cale legislativă a infracţiunilor şi a pedepselor corespunzătoare, ca şi a unor reguli de apreciere în concret a pericolului social pe care îl reprezintă fiecare faptă săvârşită este însoţită şi de crearea unui sistem structurat de organisme specializate în descoperirea unor asemenea fapte şi în sancţionarea făptuitorilor: poliţia, justiţia etc.

Infracţiunea se defineşte ca o faptă (acţiune sau inacţiune), care este periculoasă pentru societate, este săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală.

De aici rezultă că infracţiunea este în primul rând o faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia, perceptibil prin simţurile noastre. Fapta poate consta într-o acţiune sau inacţiune, un fapt concret contrar normelor prescrise de lege sau lipsa unui fapt prescris de lege ca o obligaţie într-o împrejurare dată. Ea cuprinde şi urmările socialmente periculoase, deci şi modificările produse în mod conştient, ori care se puteau produce prin acţiunea sau inacţiunea respectivă. Evident, pentru ca fapta să fie pedepsită, trebuie să existe şi o legătură de cauzalitate directă sau imediată între fapta respectivă şi rezultatul socialmente periculos produs.

Pentru a constitui infracţiune fapta penală trebuie sa prezinte şi un pericol social real, adică să aducă atingere, prin vătămarea-efectivă sau prin punerea în pericol uneia din valorile apărate de legea penală şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.

Pericolul social diferă de la o infracţiune la alta, în raport de însemnătatea valorilor sociale încălcate sau atinse, dar el trebuie sa aibă întotdeauna un grad ridicat care să justifice sancţionarea în modalitate penală. Evaluarea pericolului social al infracţiunii se face in mod generic prin lege atunci când aceasta încriminează un anumit tip de infracţiune şi în mod concret în procesul de aplicare, de către organele judiciare penale.

Pentru existenţa infracţiunii, aşa cum rezultă din definirea acesteia, este necesar ca fapta penală să fie săvârşită cu vinovăţie. Aceasta presupune ca fapta să fie expresia unei anumite atitudini psihice a autorului în ce priveşte voinţa neconstrânsă de a comite acea faptă şi conştiinţa caracterului şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia. O asemenea atitudine psihică se poate prezenta fie sub forma intenţiei (directă sau indirectă), fie sub forma culpei, cu variatele ei forme (uşurinţa, temeritate, greşeală, imprudenţa sau nesocotinţa, neatenţie, neglijenţă, nepricepere, nedibăcie etc.),

Fapta care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie, dobândeşte, însă, caracter de infracţiune numai dacă este prevăzută de legea penală ca susceptibilă de a fi sancţionată în această modalitate specifică. Numai din momentul prevederii în lege fapta respectivă capătă valenţe juridice, potrivit principiului legalităţii încriminării putând fi aplicate sancţiuni penale doar pentru acele fapte care la data săvârşirii lor erau prevăzute ca atare, deci încriminate, printr-o lege.

Pentru existenţa unei infracţiuni şi pedepsirea acesteia este, aşadar, necesară întrunirea tuturor celor trei trăsături esenţiale: faptă socialmente periculoasă, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Aceste trăsături definesc infracţiunea în raport de alte acte ilicite (delictul civil, contravenţia, abaterea disciplinară).

Infracţiunile se deosebesc, insă, şi între ele, prin anumite trăsături proprii, condiţii şi modalităţi care definesc conţinutul infracţiunii. Legea penală încriminează anumite fapte care, toate, prezintă pericol social şi sunt săvârşite cu vinovăţie, dar care prezintă în acelaşi timp şi deosebiri esenţiale între ele.

Stabilirea în concret a faptelor penale, cu fizionomia lor proprie, implică indicarea pentru fiecare dintre acestea a tuturor elementelor de ordin obiectiv şi subiectiv ce le definesc, în aşa fel încât infracţiunile să nu poată fi confundate şi să se diferenţieze în mod clar sub aspectul tratamentului juridic în cadrul principiilor generale ale reglementaţiei penale. Asemenea elemente privesc obiectul infracţiunii (juridic şi material), latura obiectivă, subiectul şi latura subiectiva a acesteia.

Obiectul juridic al infracţiunii se referă la valorile şi relaţiile sociale ameninţate sau vătămate efectiv prin săvârşirea faptei şi ocrotite prin încriminarea acesteia, iar obiectul material îl reprezintă entitatea concretă lezată (un obiect, un lucru, corpul uman etc.) asupra căreia se îndreaptă materialitatea actului de conduită, energia fizică a acestuia, ameninţându-l cu un pericol de vătămare materială sau provocându-i efectiv o astfel de vătămare.