Individualizarea persoanei fizice prin domiciliu

Cap. I Introducere

Normele juridice reglementează statutul legal al omului în calitatea sa de persoană, căreia îi aparține orice drept. În viața juridică, oamenii apar în raporturile dintre ei, ca titulari de drepturi și purtători de obligații, fie individual, - când vorbim de persoana fizică, fie organizat - în condițiile legii ca o entitate distinctă de persoana fiecăruia dintre constituenții acesteia . Persoana fizică - individul uman considerat în mod singular în calitatea sa de subiect de drept, se bucură de capacitate de exercițiu și de capacitate de folosință, în condițiile legii. La aprecierea autorului M.B. Cantacuzino, noțiunea de „personalitate” nu constituie o “creațiune a naturii, ci un concept juridic izvorât ca toate conceptele juridice din experiența vieții sociale, și supus ca atare acelei aprecieri colective, acelei limitări și reglementări care e caracteristică ordinii juridice, adică normelor de drept pozitiv”. În viziunea acestuia, ființa omenească nu e o persoană pe terenul dreptului în măsura în care puterile sale sunt recunoscute de societate ca susceptibile de a crea o armonie și de a îndeplini prin liberul lor avânt funcțiuni sociale. A „identifica” persoana fizică înseamnă a „constata identitatea” acesteia, a individualiza omul în societate, în ansamblul relațiilor sociale la care ia parte. Această problemă apare pe tot parcursul vieții omului și nu numai în viața sa juridică, ci și în cea „extrajudiciară”.

Omul are vocația de subiect de drept în toate ramurile de drept și, în consecință, identificarea este necesară și se face în toate aceste ramuri, așa încât, în domeniul dreptului, identificarea este atotcuprinzătoare. Sistemul juridic nu poate admite, în desfășurarea obișnuită a circuitului civil „tăinuirea identității”, așa încât „anonimatul” constituie aici o excepție. Desemnarea concretă a titularului dreptului subiectiv ori a subiectului ținut de executarea obligației înseamnă, în fapt, identificarea sa. Prin identificarea persoanei fizice se înțelege individualizarea omului, adică determinarea poziției sale, stabilirea identității sale, atât în viața privată cât și în cea juridică.

Identificarea persoanei fizice în dreptul civil este individualizarea omului în raporturile juridice civile. Ca atribute ale identificării persoanei fizice în raporturile civile servesc trei elemente: numele persoanei, domiciliul și starea civilă. Din momentul nașterii și până la deces persoana fizică intră în variate raporturi juridice de diferită natură.

Cap. II Clasificare/ Caracterele juridice ale noțiunii de domiciliu.

Dacă ar fi să încerc o clasificare a domiciliului, acesta ar poate fii clasificat în functie de:

- teritoriu, poate fi domiciliul în tară (România) față de domiciliul în străinătate,

- după succesiunea lor,putem vorbi de vechiul domiciliu și domiciliul actual,

- din punct de vedere al soților se poate distinge situația - regula aceea a domiciliului conjugal comun - față de situația de excepție, cea a domiciliilor separate.

Domiciliul fiind un drept personal nepatrimonial are caracterele unui asemenea drept :

- opozabilitate (erga omnes),

- inalienabilitate,

- imprescriptibilitate,

- personalitate,

- universalitate.

Domiciliul poate fi de mai multe feluri:

1. domiciliul de drept comun,

2. domiciliul legal,

3. domiciliul convențional.

Pentru toate aceste tipuri de domiciliu exista cate o definiție, dar mai întâi să definim domiciliul fără să ținem cont de ele . Prin domiciliu se înțelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spațiu, prin indicarea unui loc având această semnificație juridică. Etimologic, cuvântul domiciliu vine de la sintagma latina ”domum colere” - casa pe care o locuiește cineva - .

1. Domiciliul de drept comun:

În lipsa unui text legal care sa reglementeze stabilirea domiciliului de drept comun, trebuie să admitem c de eo quod plerumque fit , persoana fizica îți vede convertit domiciliul legal, pe care l-a avut pana la majorat în domiciliu de drept comun . Totuși art. 24 dispune : „Cetățenii romani cu domiciliul în Romania au dreptul să-și stabilească sau să-și schimbe domiciliul ori reședința în orice localitate din țară, în condițiile legii. Putem defini domiciliul de drept comun ca fiind „acel drept al persoanei fizice de a se individualiza, în spațiu prin locuința sa statornică. O ipoteză specială de domiciliu de drept comun este cea reglementată de art. 102 din codul familiei, astfel : „Autoritatea tutelară poate da încuviințare copilului , la cererea acestuia , după împlinirea vârstei de 14 ani „să-și schimbe felul învățăturii ori pregătirii profesionale stabilită de părinți sau să aibă locuința pe care o cere desăvârșirea învățăturii ori pregătirii profesionale. Rezulta, din cele de mai sus, că în principiu, domiciliul de drept comun are ca titular persoana fizică cu deplină capacitate de exercițiu și prin excepție, poate avea ca titular și pe minorul de 14 ani .

2. Domiciliul legal: - se înțelege acel domiciliu care este stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane fizice.

Caracteristicile acestui tip de domiciliu sunt :

- este stabilit de lege,

- are semnificația unei ocrotiri a unor persoane fizice,

- coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei fizice care exercită ocrotirea.

Domiciliul legal se schimbă o data cu schimbarea domiciliului de drept comun al persoanei fizice care face ocrotirea. Pentru minor, schimbarea domiciliului mai poate interveni în caz de reîncredințare, prin hotărâre judecătorească. Domiciliul legal, în principiu, se dovedește prin probarea domiciliului de drept comun al persoanei care asigură ocrotirea celui cu domiciliul legal, potrivit art. 10 alin.4 din Legea nr. 105/1996. Persoanele fizice care au domiciliul legal sunt prevăzute în art. 14 și 15 din decretul 31/1954 și art. 2,3,4 și 5 din Legea 105/1996 .