Funcționarul Public

Conceptul de funcţie publică îl regăsim în Franţa şi în sistemul francofon exprimat „fonction publique”, în Regatul Unit întâlnim sintagma „civil service”, iar în Germania „affentlicher dienst”. Lor le corespund denumiri de asemenea specifice pentru personalul care îndeplineşte o funcţie publică, respectiv „fonctionnaires” în Franţa şi Luxemburg, „civil servants” în Anglia şi Irlanda, „Beamter” în Germania, „funcionario” în Spania, şi Portugalia, „tjenestemaesd” în Danemarca, „impiegato civile dello stato” în Italia, „ambtenaar” în Ţările de Jos, „ypallelor” în Greci sau „agent de l’Etat în Belgia.

În ceea ce priveşte doctrina românească, dacă ne referim la cea interbelică, am constatat că termenii uzitaţi erau, în exclusivitate, de funcţiune şi respectiv funcţionar public.

În perioada postbelică, doctrina a tratat problema „funcţionarilor de stat”, în unele lucrări regăsind chiar şi formularea „funcţionar public”.

Din doctrina actuală de drept public, invocăm, ca un veritabil sistem de referinţă şi de reper, concepţia potrivit căreia funcţia publică reprezintă situaţia juridică a persoanei fizice investită legal cu atribuţii în realizarea competenţei unei autorităţi publice, ce constă în ansamblul drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă şi organul care l-a investit.

Funcţia publică reprezintă complexul drepturilor şi obligaţiilor de interes general stabilite potrivit legii în scopul realizării competenţei unei autorităţi publice, instituţii publice sau regii autonome, de către persoane legal investite.

Funcţia publică poate fi definită ca situaţia juridică legal determinată a persoanei fizice investită cu prerogative în realizarea competenţei unei autorităţi publice, în regim de putere publică, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public.

Titularul unei funcţii publice este funcţionarul public.

Funcţionarul public reprezintă persoana legal investită prin actul de voinţă unilaterală al unei autorităţi publice sau al cetăţenilor, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei funcţii publice, în vederea realizării competenţei organului din structura căruia face parte funcţia respectivă.

Într-o interesantă lucrare din doctrina franceză se afirmă că definiţia funcţionarului public trebuie să se facă pornind de la trei caracteristici esenţiale:

- participarea la gestionarea unui serviciu public;

- permanenţa postului;

- titularizarea într-un grad din ierarhia unui corp.

Funcţionarii publici au şi următoarele îndatoriri principale:

A) îndatorirea de a se consacra funcţiei cu care au fost investiţi sau, altfel spus, îndatorirea de a-şi consacra întreaga activitate profesională îndeplinirii sarcinilor care le-au fost încredinţate.

Legea interzice cumulul de funcţii sau activităţi profesionale, inclusiv activităţi private cu scop lucrativ. Astfel, potrivit art.56 alin(1) din Statut, calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu orice altă funcţie publică, cu excepţia calităţii de cadru didactic. Potrivit art.56 alin. (2) din Statut, funcţionarii publici nu pot deţine funcţii în regiile autonome, societăţile comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ. De asemenea, potrivit art.57 din Legea nr.188/1999, funcţionarii publici nu pot exercita la societăţile comerciale cu capital privat, activităţi cu scop lucrativ acre au legătură cu atribuţiile ce le revin din funcţiile publice pe care le deţin şi nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveşte efectuarea unor acte în legătură cu funcţia pe care o îndeplinesc.

Funcţionarii publici nu pot avea interese personale, direct sau prin persoane interpuse, într-o întreprindere privată supusă controlului lor, întrucât altfel, s-ar contraveni obligaţiei de dezinteresare sau îndatoririi de probitate a cărei respectare asigură imparţialitatea funcţionarilor publici în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.