Filosofia ca mișcare liberă a spiritului

FILOSOFIA, STIINTA SI DREPTUL Filosofia ca miscare libera a spiritului K. Jaspers afirma ca : “ Filosofia se afla pretutindeni unde omul, prin gandire, devine constient de sine.” Lumea, ca lume umanizata, reflectorie si normata, sta sub semnul filosofiei. Lucian Blaga vede in gandirea filosofica sursa de problematizare a existentei, sporul de luciditate, imboldul trezirii din somnul infinit al fiintei noastre. Filosofie si stiinta La inceput, stiinta si filosofia faceau corp comun, iar ulterior s-au separat. Avand in vedere relevanta filosofie pt. stiintele sociale, omul de stiinta poate incerca sa inlature filosofia, atitudine impracticabila, deoarece orice cercetare stiintifica pp. idei filosofice. El ar putea accepta in mod dogmatic filosofia, fapt ce e sub cerintele spiritului stiintific, care nu cunoaste nici o idee ca fiind dincolo de orice critica. El poate filtra afluxul filosofic, retinand numai ce ar putea fi probabil pt. stiinta. Aceasta e singura strategie compatibila cu abordarea critica inerenta muncii stiintifice care ar putea duce la reunirea stiintei cu filosofia. Filos. poate sprijini demersul stiintific prin localizarea problemelor, elucidarea conceptelor, evaluarea datelor si chiar la caracterizarea stiintelor sociale si prezentarea locului acestora in sistemul cultural contemporan. Cercetarea stiintifica incepe cu identificarea si evaluarea problemelor, nici una dintre acestea nefiind elaborata intr-un vid conceptual. Fiecare investigatie intr-o arie a realitatii e facuta printr-un anumit mod de abordare ce poate fi inteles ca o schema-cadru, un set de probleme si un set de metode. Stiintele sociale utilizeaza anumite concepte gen. pe care nu le analizeaza. Filosofia nu poate oferi reguli infailibile pt. crearea de teorii. Ea pp. o strategie gen. a construirii teoriei care poate fi rezumata in 5 etape : 1) Selectarea trasaturilor ob. de interes, cele ce par evidente si promitatoare; 2) Reprezentarea fiecarei trasat. printr-un concept precis; 3) Formularea de relatii intre conceptele ce rezulta; 4) Organizarea logica a enunturilor; 5) Confruntarea catorva propozitii ale sistemului, cu cateva date empirice. Filosofie si drept. Obiectul si problematica filosofiei dreptului Filosofia e stiinta a primelor principii care studiaza existenta ca existenta, consta in fapte nu in vorbe, e chintesenta spirituala a unei epoci, timpul sau prins in ganduri, abordeaza existenta ca totalitate, luarea de atitudine in fata imaginii lumii, cat si o ierarhizare facuta pt. a determina locul si importanta omului in lume si pt. a propune un ideal. Dimensiunile campului filosofic, in “Logica” Imm. Kant, sunt alcatuite din urm. intrebari : 1) Ce pot sti? – vizeaza posibilitatile si limitele ratiunii umane, filosofia fiind menita sa clarifice telurile, metodele, conceptele fundamentale si interesele istorice ale stiintelor naturii, stiintelor sociale si ale stiintelor spiritului, precum si raporturile lor cu cunostintele noastre gen. si cu alte forme de cunoastere posibile. 2) Ce tre. sa fac? – se refera la stabilirea si la valabilitatea normelor si valorilor, legandu-se de problema libertatii. 3) Ce-mi e ingaduit sa sper? – are drept obiect viata in general. 4) Ce e omul? – arata caracteristica de baza a filosofiei, aceeea de a viza intregul, problema existentei unei naturi a omului, pe care sa sse poata fundamenta demnitatea persoanei sale, fiind una din problemele antropologiei filosofice. In viziunea lui Hegel, stiinta filosofica a dreptului are ca obiect ideea dreptului, conceptul dreptului si realizarea acestuia. Relatia dreptului cu conditia umana e definitorie pt. filosofia dreptului. Filosofia dreptului e disciplina care defineste dr. in universalitatea sa logica, cerceteaza originile si caracterele generale ale dezvoltarii sale interne si il pretuieste dupa idealul de justitie afirmat de ratiunea pura. Filosofia dreptului poate sa determine domeniul dreptului in raport cu morala politica si econ., sa def. dreptul, finalitatile activitatii juridice, relativ si alte surse si metode. Functia ei teoretica e indisolubila legata de o functie practica. Filosofia dreptului nu e simpla aplicatie deductiva a filosofiei pe teren juridic. G. Del Vecchio citeaza def. data de un alt filosof pt. care filosofia dreptului sau dr. natural e stiinta care expune primele principii ale dr., conceptii de ratiune intemeiate pe natura omului considerata ea insasi element de legatura cu ordinea universala a lucrurilor. Dupa unii filosofi, filosofia dreptului arata destinatia si justificarea dreptului sub aspecte morale.

NORMA, INDIVID SI SOCIETATE DIN PERSPECTIVA JURIDICITATII Norma si societate Norma provine, etimologic, de la nomos care in greaca veche insemna ordine, lege. Nomos, ca ordine a umanului, se deosebea de physis, care desemna ordinea naturii. Prin nomos, societatea devine cosmos, adica lumea organizata intr-o ordine imperativa si sanctionatoare pt. conduita. Ordinea sociala se refera la capacitatea societatii de a tine sub control agresivitatea indivizilor, asigura coordonarea societatii, permite predictibilitatea conduitelor si actiunilor umane. pt. a asigura consensul si ordinea, printr-o participare comuna la viata sociala, norma sociala poate avea urm. efecte dpdv. al rationalizarii vietii sociale : - creaza drepturi si obligatii care materializeaza diferite relatii, interese, scopuri si idealuri sociale, stimulandu-le pe cele dezirabile si sanctionand pe cele indezirabile; - asigura sociabilitatea umana, prin dirijarea, in mod convergent a actiunilor si conduitelor individuale ceand astfel o logica a acestora, orientativa pt. membrii societatii; - permite evitarea coflictelor si tensiunilor prin limitarea reciproca a vointelor individuale si intarirea coeziunii corective; - intaresc sentimentele de solidaritate sociala si securitatea indivizilor in raport cu eventualele agresiuni / acte de violenta; - stab. reguli de conduita, stipuland cum tre. sa se comporte cineva in conditii sociale determinate pt. a ajunge la un rezultat dezirabil. In literatura de specialitate norma e definita ca : - regula standard definita de asteptarile reciproce ale mai multor oameni cu privire la un comportament acceptabil dpdv. social care orienteaza conduita obisnuita; - o lege / principiu care tre. sa dirijeze / sa ghideze o conduita, tinand sa desemneze ceeea ce e normal, adica conform majoritatii cazurilor, sau îi prescrie ceea ce tre. facut. Caracterul principal al normei e acela de a stabili in cadrul societatii o forma ideala a comportamentului. Ordinea normativa – varietate si complexitate In constituirea intregurilor organizate ordinea si dezordinea sunt categorii polare, se presupun si se opun in mod reciproc. Ordinea nu e niciodata absoluta si nici dezordinea totala. Ordinea in natura, ordinea in societate, ordinea in gandire sunt zone independente si interferente ale ordinii in univers. Ordinea normativa poate fi inteleassa doar in raport cu sensul global de cultura al societatii. Orice cultura cuprinde 3 componente majore : a) un sistem de actiune, care cuprinde o totalitate de modele de realizare a activitatilor umane; b) un sistem normativ, care specifica in ce mod tre. sa actioneze membrii unei societati si conform caror norme, pt. a-si exercita dr., datoriile si responsabilitatile; c) un sistem de produse materiale si simbolice, aparute ca rezultat al actiunii si interactiunii umane si care influienteaza modul de viata. Diversitatea actiunilor umane si relatiilor sociale implica o varietate de norme din care se disting unele categorii : a) dupa domeniul de activitate; b) dupa valorile incorporate; c) in functie lor de generalitate : generale si particulare; d) in functie de continut : prescriptive si proscriptive; e) dpdv. al valabilitatii si functionalitatii : ideale si reale; f) dupa modul de manifestare; g) dupa sanctiunile cu care se asociaza; h) dupa gradul de independenta si libertate de alegere acordata subiectului actiunii. O alta clasificare a normelor sociale nonjuridice data de autorul Jean Dabin consta in : - reguli morale, reguli de convietuire sociale proprii unui grup / unui anumit mediu; - reguli de dentologie profesionale; - reguli propriuzise tehnice in exercitarea unei profesii. Normele sociale reprez. elemente principale de rationalizare si normalizare a conduitelor contribuind la stabilirea si continuitatea vietii sociale, la stimularea participarii indivizilor la existenta colectiva si la predictibilitatea actiunilor umane in conformitate cu schemele si modele culturale dominante, valorizate pozitiv in societatea respectiva.