CUPRINS Sectiunea 1. Prezumtia de libertate, exigenta legalitatii, conceptul de detentie 2 1. Prezumtia de libertate 2 2. Legalitatea detentiei 3 2.1. Respectarea formala a dreptului intern 3 2.2. Importanta unui temei juridic continuu 4 2.3. Recurgerea irationala la practica 5 2.4. Semnificatia termenului ,,legalitate" in Conventie 6 2.5. Incompatibilitatea cu dispozitiile Conventiei 7 2.6. Aplicarea arbitrara a dreptului intern 7 2.7. Accesibilitate, privizibilitate si alte garantii 9 3. Elementele constitutive ale unei privatiuni de libertate 11 3.1. ,,Retinere" si ,,arestare" 11 3.2. Elementele ce servesc la determinarea existentei unei detentii 11 3.3. Natura izolarii 12 3.4. Statutul persoanei afectate 13 3.5. Actiuni ale persoanelor private 14 3.6. Actiuni comise in strainatate 15 Sectiunea 2. Alte justificari ale privatiunii de libertate 16 1. Emiterea unei ordonante de o instanta in cadrul unei obligatii prescrise de lege 2. Detentia minorilor 18 3. Detentia persoanelor banuite de raspandirea unei boli contagioase, alienatilor, persoanelor alcoolice, toxicomanilor sau vagabonzilor Sectiunea 3. Privarea de libertate in cadrul unei proceduri penale 20 1. Prezentarea in fata autoritatii judiciare competente 20 2. Banuieli rezonabile 23 3. Necesitatea detentiei prejudiciale si justificarea ei 25 4. Riscul evadarii 26 5. Conditiile eliberarii provizorii 28 6. Durata detentiei prejudiciare 30 Bibliografie 34
Sectiunea 1. Prezumtia de libertate, exigenta legalitatii, conceptul de detentie 1. Prezumtia de libertate Paragraful 1 din articolul 5 al Conven!tiei defineste prezumtia de libertate, drept de care nimeni nu poate fi privat decat in circumstante exceptionale. Din aceasta cau!za el incepe cu o afirmatie neconditionata (<<Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta>>) ce este urmata de o propozitie restrictiva (<<Nimeni nu poate fi lipsit de liber!tatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale>>). In plus, aceasta prezumtie de libertate este consolidata prin doua exigente: de a nu prelungi privatiunea de libertate depasind termenul strict necesar si de a elibera cat mai repede persoana interesata in momentul in care privatiunea se dovedeste a fi nejustificata. Prima din aceste exigente reiese din paragraful 3, care prevede ca persoana inte!resata <<are dreptul de a fi judecat(ta) intr-un termen rezonabil>>, iar cea de-a doua - din paragraful 4, in virtutea caruia cel interesat <<are dreptul de a introduce un recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detentia este ilegala>>. Deci este clar ca anume autoritatile care au procedat la privarea de libertate tre!buie sa demonstreze prin probe nu numai ca aceasta se bazeaza pe unul din motivele pre!vazute in articolul 5, dar si ca ea corespundea circumstantelor spetei. Aceasta prezumtie impune in mod nece!sar o autocritica autoritatilor investite cu imputernicirea de a priva pe cineva de libertate: ele trebuie in special sa verifice daca limitele impuse de articolul 5 nu sunt depasite la un anumit moment. Totodata, in scopul asi!gurarii faptului ca aceasta autocritica este dirijata corect, este indispensabil ca judeca!torii sa dea dovada de un anumit scepticism atunci cand ei exercita un control judeca!toresc important prevazut de paragrafele 3 si 4 din articolul 5. In orice caz, de fiecare data cand este contestata o privatiune de li!bertate, este indispensabil ca judecatorul sa porneasca de la ideea ca persoana afectata in mod firesc trebuie sa fie libera. Acelasi judecator trebuie deci nu numai sa solicite si sa obtina expunerea motivelor privatiunii, dar de asemenea sa le examineze minutios pentru a verifica daca ele intr-adevar justifica actiunea intreprinsa. Orice control mai putin sever echivaleaza in rezultat cu abandonarea regimului de drept si cu o capitulare in fata unor actiuni arbitrare. Inacceptabilitatea acestei abateri reiese din concluzia Curtii in hotararea Mansur v. Turcia : detentia prelungita a unui petitionar nu a fost justificata fiindca instanta natio!nala a autorizat legal mentinerea ei utilizand aproape intotdeauna formulari identice, ca sa nu le numim stereotipuri, deseori fara a indica motivele. Adoptand o astfel de atitu!dine, judecatorul national s-a multumit in rezultat cu aprobarea mecanica a deciziei autoritatilor de politie si nu si-a respectat obligatia de a efectua un control indepen!dent si critic. O asemenea abordare este totalmente incompatibila cu exigenta justifi!carii privatiunii de libertate. 2. Legalitatea detentiei Paragraful 1 al articolului 5 obliga ca orice privare de libertate sa fie efectuata ,,in conformitate cu caile legale". In plus, fiecare din prevederile sale presupune ca masura sa fie ,,legala". Aceasta exigenta de legalitate este interpretata ca fiind aplicabila in acelasi timp atat fondului cauzei, cat si procedurii. In afara de aceasta, adjectivul mentionat este inteles astfel, ca orice detentie trebuie sa fie in concordanta cu dreptul intern si cu Conventia si nu poate fi arbitrara. 2.1. Respectarea formala a dreptului intern In caz de privatiune de libertate, binein!teles este indispensabil de a verifica in pri!mul rand respectarea conditiilor impuse de legislatia nationala pertinenta. Acest control se poate referi la executarea unei proceduri esentiale sau la existenta unei prevederi le!gale care autorizeaza actiunea intreprinsa. In ultimul caz, uneori este necesar de a interpreta aplicarea unei prevederi speciale sau de a verifica daca circumstantele spetei corespund in realitate unei situatii prevazu!te in aceasta dispozitie. In repetate randuri, Curtea a relevat ca aceste verificari nu au fost infaptuite si niciodata nu le-a considerat ca fiind incontestabile Astfel, in cazul Van der Leer v. Olanda , o femeie fusese interna!ta intr-un spital psihiatric, dar judecatorul care a emis ordonanta nu a ascultat-o in prealabil, chiar daca dreptul intern il obliga. In fapt, Curtea a stabilit ca acest magistrat n-a binevoit sa indice motivele nerespectarii avizului psihiatrului care a examinat peti!tionara si conform caruia nu era inutil sau contraindicat din punct de vedere medical, ca un judecator sa asculte persoana intere!sata. Putin importa, din punctul de vedere al aplicarii Conventiei, ca internarea fusese justificata in sine insasi si corespundea mo!tivelor prevazute de articolul 5: nerespectarea unei proceduri obligatorii prealabile unei privatiuni de libertate antreneaza o arestare sau o detentie, care va fi considerata ilegala. Astfel, in cazul Lukanov v. Bulgaria , un fost Prim-ministru fusese privat de libertate pentru acordare ilicita de fonduri publice ta!rilor in curs de dezvoltare. Chiar daca privati!unea de libertate pentru o infractiune penala este potential compatibila cu Conventia, in speta data autoritatile publice s-au abtinut sa califice activitatea care a provocat ares!tarea celui vizat ca fiind o incalcare de drept penal, altfel spus un simplu delict. Aceasta activitate contestata de petitionar nu putea servi, conform legislatiei bulgare, drept temei pentru privatiunea sa de libertate. Mai mult decat atat, chiar daca s-ar presupune ca o interdictie penala in vederea stabilirii unui profit personal in cadrul acestor tranzactii ar putea fi eventual aplicabila (ceea ce era putin probabil), autoritatile nationale n-au mentionat nici un fapt sau vreo informatie care sa poata dovedi existenta unei banuieli plauzibile in adresa Prim-ministrului. Priva!tiunea sa de libertate fusese deci lipsita de orice temei legal si astfel incontestabil a avut loc o incalcare a articolului 5. O lacuna asemanatoare fusese consta!tata si in cazul Steel v. Regatul Unit cu privi!re la niste petitionari retinuti in timpul unei manifestatii desfasurate in fata unui centru comercial, in momentul cand ei distribuiau foi volante si purtau lozinci ce denuntau vanzari de arme. In pofida unui mandat de arest bine determinat in sistemul de drept comun in caz de atentat efectiv sau redus bine intentionat asupra ordinii publice, politia in aceste circumstante nu avea nici o jus!tificare sa recurga la aceasta masura. Curtea nu a descoperit in rezultat nici un indiciu, care ar demonstra ca petitionarii in realitate au creat obstacole sau au incercat sa cree!ze impedimente activitatii participantilor la conferinta sau au comis vreun act de natura sa-i incite la violenta. Prin urmare, judecato!rii de la Strasbourg au conchis ca retinerea, apoi plasarea in arest a persoanelor vizate in rezultatul aplicarii fortei de catre politia de mentinere a ordinii, fusese ilegale
Ne pare rau, pe moment serviciile de acces la documente sunt suspendate.
