Evoluția sistemului de drept românesc în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

Situația europeană

Înfrângerea Rusiei în Războiul Crimei va oferi un nou prilej de tratative între puterile europene, în cadrul Congresului de pace de la Paris, care s-a desfășurat între 13 februarie și 18 martie 1856, când puterile participante semnează Tratatul de pace. Din acest tratat, partea referitoare la Principatele române, prevedea înlăturarea protectoratului Rusiei, menținerea suveranității otomane și intrarea principatelor sub garanția colectivă a Puterilor europene. Cea mai importantă problemă pentru Principatele române era aceea a unirii lor într-un stat național, aceasta fiind discutată în cadrul Congresului și s-a hotărât că organizarea politică viitoare a Principatelor să fie luată de locuitorii săi.

Astfel, s-a acordat Turciei mandatul pentru organizarea unor Adunări Ad-hoc în cadrul fiecărui Principat, care să exprime dorința politică viitoare a românilor.În adunarea de la Iași, Mihail Kogalnceau prezintă proiectul de rezoluție care unea cele dintâi, mai mari și mai generale legi, printre care unirea Principatele într-un singur stat numit România, prinț străin și puterea legiuitoare să fie acordată Adunării Obștești. Proiectele din cadrul Adunărilor din București, care erau foarte asemănătoare cu cele din Iași, au fost votate în unanimitate.

Prin urmare, în 1858, în cadrul Conferinței de la Paris, marile puteri europene au luat în dezbatere documentele celor două rezoluții adoptate și au semnat Convenția de la Paris prin care se stabilea viitorul statut politic, social și administrativ al Principatelor române.

Consolidarea suveranității principatelor române

La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două țări române. Lupta pentru desăvârșirea Unirii a durat mai mulți ani, la capătul cărora, prin voința poporului condus de marele reformator care a fost Cuza, statul național român modern era de acum constituit.

Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii de către puterea suzerană și puterile garante iar apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern. Realizată sub semnul ideilor revoluționare de la 1848, prin lupta poporului român, Unirea de la 1859 a deschis o nouă pagină în istoria patriei, prin formarea statului național modern. Unirea principatelor române, realizată prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a constituit prin ea însăși un act de curaj și de demnitate națională, m dar pentru ca acest act să fie valorificat până la capăt au fost necesare eforturi uriașe de consolidare pe plan intern și internațional.

Se știe că dubla alegere a lui cuza nu a fost recunoscută imediat, dar unele state ca Franța, care avea intenția de a stabili un echilibru de forțe, Prusia și Sardinia deoarece erau interesate în promovarea unității naționale, Rusia pentru a slăbii Imperiul Otoman, în schimb Austria și Turcia sau opus. Interesele Austriei era teama că statul național român se va întregii prin unirea cu Transilvania, iar Turcia își vedea amenințată dominația asupra țărilor române.

În acest context, Cuza și forțele progresiste, sprijinindu-se de popor, au adoptat o atitudine îndrăzneață, impunând noul rol al domniei unice. Fără a aștepta recunoașterea dublei alegeri, cuza ia înlăturat pe caimacami și a început să guverneze cu toată autoritatea.

O altă formă de manifestare suverană a statului român a constat în încheierea unor convenții cu alte state, fără a se recurge la serviciile Ministerului de Externe al Turciei.

Unirea politico-administrativă

Uniunea personală, fiind recunoscută de către puterile suzerane și de către toate puterile garante, Principatele Unite s-au angajat pe calea obținerii unei uniuni reale, meritul principal revenind mai ales domnitorului care, în condițiile separării politice a celor două țări, a organizat cabinetul domnesc, prin intermediul căruia, sub directa sa îndrumare, s-au desfășurat acțiunile de politică externă. S-a sprijinit mai ales pe Vasile Alex, și Costache Negri și, de asemenea, pe Arthur Baligot de Beyne, șeful cabinetului domnesc.

Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să depună mari eforturi și să recurgă frecvent la politica faptului împlinit pentru asigurarea autonomiei legislative, judecătorești și administrative a statului.

Autonomia legislativă a fost recunoscută mai întâi prin Convenția de la Paris, care cerea Principatelor române sași revizuiască intraga legislație pentru a o pune de acord cu cerințele moderne, ca și prin recunoașterea internațională a organizării de stat impusă prin reformele succesive ale lui Cuza; cu alte cuvinte, recunoașterea internațională a sistemului legislativ creat de către Cuza echivala cu recunoașterea autonomiei legislative.

Sub aspect judecătoresc, autonomia României a fost afectată de regimul capitulațiilor, ele fiind tratate între Turcia și statele occidentale prin care aceastea din urmă aveau dreptul să soluționeze litigiile cetățenilor aflători în Turcia. Unele state europene au pretins că regimul capitulațiilor să fie aplicat și în Principate, fapt de natură să le afecteze suveranitatea de stat. Juriștii români au arătat că asemenea pretenții sunt lipsite de temei, deoarece țările române nu au făcut niciodată parte din imperiul otoman și că fiind țări creștine nu se judecă după Coran, ci au l; legi similare altor state europene. Mai mult decât atât, statul a luat măsura interzicerii activităților judiciare a consulatelor străine și a trecut la punerea în executare a sentințelor date de către instanțele românești.

Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris (ca să nu supere Marile Puteri) este prezentat drept Act adițional sau dezvoltator al Convenției de la Paris.În realitate, după afirmația lui A.D.Xenopol, “în felul acesta se făcea defunctul act internațional o înmormântare cu toate onorurile”.

Potrivit Statutului Dezvoltator al Convenției de la Paris, domnul cumula atribuții executive și legislative, putând emite decrete fără consultarea parlamentului, ori de câte ori situația impunea măsuri deosebite. Totodată parlamentul unicameral a fost înlocuit de unul bicameral, format din Adunarea Electivă (deputații), și Adunarea Ponderatice sau Corpul Ponderator (Senatul).

Perioada imediat următoare semnării Convenției de la Paris trebuia dedicată, în ambele principate, construcției statale, în general, și a administrației publice, în special, pe noile baza instituționale stabilite prin actul constituțional din 1858 și în baza recomandărilor făcute de Comisia europeană. Alegerea lui Cuza ca domn al ambelor principate a transformat, însă, prevederile Convenției într-un capăt de pot spre realizarea dezideratului românesc mult vehiculat în epocă: crearea statului național unitar român.

În consecință, reformele ce au avut loc în perioada anilor 1859-1862 în materie de administrație publică au avut o dublă finalitate: crearea unei administrații publice moderne, demne de un stat care se dorea european și, pe de altă parte, crearea premiselor necesare unificării depline a principatelor.În aceste condiții, administrativul, un domeniu de reformă situat în afara conflictelor de interese partizane, putea să devină placa turnantă a organizării statale unitare. După trecerea de la uniunea reală la statul unitar, în 1862, rolul administrativului s-a dovedit a fi nu mai puțin important. Consolidarea existenței administrative cea mai importantă garanție a succesului.

Procesul de unificare administrativă era favorizat, pe de o parte, de prevederile Convenției ce permiteau realizarea, prin intermediul Comisiei centrale de la Focșani, a unei legislații care să unifice vămile, poștele, telegraful, valoarea monedei, precum și alte materii de interes public comune ambelor principate.Pe de altă parte, evoluția relativ uniformă a administrației celor două state, mai ales în epoca regulamentară, simplifică în mare măsură demersul unificator. Practic, unificarea administrativă nu s-a făcut, cu prioritate, pe cale legislativă. Interesele de clasă ale grupării conservatoare ce condiționau reformarea aparatului de stat de rezolvarea favorabilă a chestiunii agrare, precum și desele dizolvări ale Adunărilor legiuitoare au determinat, adesea, recurgerea la acte administrative pentru realizarea operei de unificare.