Situatia europeana Infrangerea Rusiei in Razboiul Crimei va oferi un nou prilej de tratative intre puterile europene, in cadrul Congresului de pace de la Paris, care s-a desfasurat intre 13 februarie si 18 martie 1856, cand puterile participante semneaza Tratatul de pace. Din acest tratat, partea referitoare la Principatele romane, prevedea inlaturarea protectoratului Rusiei, mentinerea suveranitatii otomane si intrarea principatelor sub garantia colectiva a Puterilor europene. Cea mai importanta problema pentru Principatele romane era aceea a unirii lor intr-un stat national, aceasta fiind discutata in cadrul Congresului si s-a hotarat ca organizarea politica viitoare a Principatelor sa fie luata de locuitorii sai. Astfel, s-a acordat Turciei mandatul pentru organizarea unor Adunari Ad-hoc in cadrul fiecarui Principat, care sa exprime dorinta politica viitoare a romanilor.In adunarea de la Iasi, Mihail Kogalnceau prezinta proiectul de rezolutie care unea cele dintai, mai mari si mai generale legi, printre care unirea Principatele intr-un singur stat numit Romania, print strain si puterea legiuitoare sa fie acordata Adunarii Obstesti. Proiectele din cadrul Adunarilor din Bucuresti, care erau foarte asemanatoare cu cele din Iasi, au fost votate in unanimitate. Prin urmare, in 1858, in cadrul Conferintei de la Paris, marile puteri europene au luat in dezbatere documentele celor doua rezolutii adoptate si au semnat Conventia de la Paris prin care se stabilea viitorul statut politic, social si administrativ al Principatelor romane. Consolidarea suveranitatii principatelor romane La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 si al Tarii Romanesti, infaptuindu-se astfel unirea celor doua tari romane. Lupta pentru desavarsirea Unirii a durat mai multi ani, la capatul carora, prin vointa poporului condus de marele reformator care a fost Cuza, statul national roman modern era de acum constituit. Devenit domnitor, Cuza a dus o sustinuta activitate politica si diplomatica pentru recunoasterea unirii de catre puterea suzerana si puterile garante iar apoi pentru desavarsirea unirii Principatelor Romane pe calea infaptuirii unitatii constitutionale si administrative, care s-a realizat in ianuarie 1862, cand Moldova si Tara Romaneasca au format un stat unitar, adoptand oficial, in 1862, numele de Romania, cu capitala la Bucuresti, cu o singura adunare si un singur guvern. Realizata sub semnul ideilor revolutionare de la 1848, prin lupta poporului roman, Unirea de la 1859 a deschis o noua pagina in istoria patriei, prin formarea statului national modern. Unirea principatelor romane, realizata prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a constituit prin ea insasi un act de curaj si de demnitate nationala, m dar pentru ca acest act sa fie valorificat pana la capat au fost necesare eforturi uriase de consolidare pe plan intern si international. Se stie ca dubla alegere a lui cuza nu a fost recunoscuta imediat, dar unele state ca Franta, care avea intentia de a stabili un echilibru de forte, Prusia si Sardinia deoarece erau interesate in promovarea unitatii nationale, Rusia pentru a slabii Imperiul Otoman, in schimb Austria si Turcia sau opus. Interesele Austriei era teama ca statul national roman se va intregii prin unirea cu Transilvania, iar Turcia isi vedea amenintata dominatia asupra tarilor romane. In acest context, Cuza si fortele progresiste, sprijinindu-se de popor, au adoptat o atitudine indrazneata, impunand noul rol al domniei unice. Fara a astepta recunoasterea dublei alegeri, cuza ia inlaturat pe caimacami si a inceput sa guverneze cu toata autoritatea. O alta forma de manifestare suverana a statului roman a constat in incheierea unor conventii cu alte state, fara a se recurge la serviciile Ministerului de Externe al Turciei. Unirea politico-administrativa Uniunea personala, fiind recunoscuta de catre puterile suzerane si de catre toate puterile garante, Principatele Unite s-au angajat pe calea obtinerii unei uniuni reale, meritul principal revenind mai ales domnitorului care, in conditiile separarii politice a celor doua tari, a organizat cabinetul domnesc, prin intermediul caruia, sub directa sa indrumare, s-au desfasurat actiunile de politica externa. S-a sprijinit mai ales pe Vasile Alex, si Costache Negri si, de asemenea, pe Arthur Baligot de Beyne, seful cabinetului domnesc. Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit sa depuna mari eforturi si sa recurga frecvent la politica faptului implinit pentru asigurarea autonomiei legislative, judecatoresti si administrative a statului. Autonomia legislativa a fost recunoscuta mai intai prin Conventia de la Paris, care cerea Principatelor romane sasi revizuiasca intraga legislatie pentru a o pune de acord cu cerintele moderne, ca si prin recunoasterea internationala a organizarii de stat impusa prin reformele succesive ale lui Cuza; cu alte cuvinte, recunoasterea internationala a sistemului legislativ creat de catre Cuza echivala cu recunoasterea autonomiei legislative. Sub aspect judecatoresc, autonomia Romaniei a fost afectata de regimul capitulatiilor, ele fiind tratate intre Turcia si statele occidentale prin care aceastea din urma aveau dreptul sa solutioneze litigiile cetatenilor aflatori in Turcia. Unele state europene au pretins ca regimul capitulatiilor sa fie aplicat si in Principate, fapt de natura sa le afecteze suveranitatea de stat. Juristii romani au aratat ca asemenea pretentii sunt lipsite de temei, deoarece tarile romane nu au facut niciodata parte din imperiul otoman si ca fiind tari crestine nu se judeca dupa Coran, ci au l; legi similare altor state europene. Mai mult decat atat, statul a luat masura interzicerii activitatilor judiciare a consulatelor straine si a trecut la punerea in executare a sentintelor date de catre instantele romanesti. Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris (ca sa nu supere Marile Puteri) este prezentat drept Act aditional sau dezvoltator al Conventiei de la Paris.In realitate, dupa afirmatia lui A.D.Xenopol, "in felul acesta se facea defunctul act international o inmormantare cu toate onorurile". Potrivit Statutului Dezvoltator al Conventiei de la Paris, domnul cumula atributii executive si legislative, putand emite decrete fara consultarea parlamentului, ori de cate ori situatia impunea masuri deosebite. Totodata parlamentul unicameral a fost inlocuit de unul bicameral, format din Adunarea Electiva (deputatii), si Adunarea Ponderatice sau Corpul Ponderator (Senatul). Perioada imediat urmatoare semnarii Conventiei de la Paris trebuia dedicata, in ambele principate, constructiei statale, in general, si a administratiei publice, in special, pe noile baza institutionale stabilite prin actul constitutional din 1858 si in baza recomandarilor facute de Comisia europeana. Alegerea lui Cuza ca domn al ambelor principate a transformat, insa, prevederile Conventiei intr-un capat de pot spre realizarea dezideratului romanesc mult vehiculat in epoca: crearea statului national unitar roman. In consecinta, reformele ce au avut loc in perioada anilor 1859-1862 in materie de administratie publica au avut o dubla finalitate: crearea unei administratii publice moderne, demne de un stat care se dorea european si, pe de alta parte, crearea premiselor necesare unificarii depline a principatelor.In aceste conditii, administrativul, un domeniu de reforma situat in afara conflictelor de interese partizane, putea sa devina placa turnanta a organizarii statale unitare. Dupa trecerea de la uniunea reala la statul unitar, in 1862, rolul administrativului s-a dovedit a fi nu mai putin important. Consolidarea existentei administrative cea mai importanta garantie a succesului. Procesul de unificare administrativa era favorizat, pe de o parte, de prevederile Conventiei ce permiteau realizarea, prin intermediul Comisiei centrale de la Focsani, a unei legislatii care sa unifice vamile, postele, telegraful, valoarea monedei, precum si alte materii de interes public comune ambelor principate.Pe de alta parte, evolutia relativ uniforma a administratiei celor doua state, mai ales in epoca regulamentara, simplifica in mare masura demersul unificator. Practic, unificarea administrativa nu s-a facut, cu prioritate, pe cale legislativa. Interesele de clasa ale gruparii conservatoare ce conditionau reformarea aparatului de stat de rezolvarea favorabila a chestiunii agrare, precum si desele dizolvari ale Adunarilor legiuitoare au determinat, adesea, recurgerea la acte administrative pentru realizarea operei de unificare.
1. Andreea Ripeanu, Istoria statului si dreptului romanesc, Ed Germaprint, Bucuresti, 2015 2. Academia Romana, Istoria romanilor Vol VII, Ed Enciclopedica, Bucuresti, 2003 3. Maria Magdalena Novac si Anca Luminita Dumitrescu, Istoria romanilor din anul 1821 pana in prezent, Ed Teora, Bucuresti, 1999 4. Florin Negoita, Istoria statului si dreptului romanesc, Ed Romania de maine, Bucuresti, 2000
După plată vei primi prin email un cod de download pentru a descărca gratis oricare alt referat de pe site (vezi detalii).
