Evoluția reglementărilor în materia contenciosului administrativ - caracterizarea actualului contencios administrativ

EVOLUTIA REGLEMENTARILOR IN MATERIA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV. CARACTERIZAREA ACTUALULUI CONTENCIOS ADMINISTRATIV.

Administratia publica este o activitate de organizare a executarii legii in statul de drept. Prin natura sa aceasta activitate derivata din lege trebuie sa se conformeze legii, iar organele administratiei publice, ca si celelalte autoritati administrative care actioneaza in conformitate cu competenta pe care le-o confera legea pot incalca drepturi care apartin persoanelor fizice sau personaelor juridice, creand in acest fel litigii juridice care trebuie rezolvate pe calea unei activitati jurisdictionale.

Cei administrati trebuie sa aiba dreptul de a se adresa unui judecator in conditiile in care considera ca le-au fost incalcate drepturile in raporturile juridice in care se afla organele administratiei publice. Astfel apar litigiile juridice dintre administratia publica si cei administrati si totodata nevoia rezolvarii acestor litigii de catre o instanta de judecata.

Totalitatea litigiilor juridice dintre administratia publica si cei administrati constituie contenciosul administrativ. Termenul de contencios vine de la verbul latin „contendere” care inseamna „a lupta”. Acest termen sugereaza contradictorialitatea, lupta de interese dintre cele doua parti aflate in lupta, administratia piblica pe de o parte si cei administrati pe de alta parte.

In acceptiune mai larga, contenciosul administrativ cuprinde toate litigiile dintre administratia publica si cei administrati indiferent de natura juridica a acestora, de drept comun sau public. In sens restrans, termenul de contencios administrativ se refera numai la acele litigii juridice in care organele administratiei publice folosesc regimul juridic administrativ in baza competentei pe care le-o confera legea.

In aceasta acceptiune, notiunea contenciosului aministrativ are un sens material si un sens formal organic. Sensul material al notiunii contenciosului administrativ scoate la iveala natura litigiilor juridice pe care le cuprinde acest contencios si regimul juridic care se aplica in rezolvarea acestor litigii, dreptul comun sau regimul juridic administrativ, care este un regim de drept piblic. Sensul formal-organizatoric se refera la natura organelor de jurisdictie competente sa solutioneze respectivele litigii juridice.

Evolutia reglementarilor intre anii 1864-1948

Contenciosul administrativ, institutie moderna a secolului trecut, este legata de reforma legislativa promovata de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, in timpul domniei sale, prima faza constand in infiintarea, dupa modelul francez, a Consiliului de Stat la 11 februarie 1664, ca organ cu caracter consultativ pe langa Guvern, avand atributii si de tribunal administrativ. Consiliul de Stat era prezidat de Domn si se pronunta potrivit dispozitiilor legii sale organice. Consiliul de Stat avea un rol de judecator si era ivestit si cu competenta unui contencios de indreptare.

Urmatoarea faza in dezvoltarea contenciosului administrativ roman este considerata cea dintre anii 1866-1905, cand sunt investite tribunalele de drept comun, dupa modelul anglo-saxon, cu solutionarea litigiilor in materie. Constitutia din 1866, adoptata dupa fortarea donmitorului Cuza sa renunte la tron, abandoneaza sistemul francez, desfiinteaza Consiliul de Stat, iar printr-o lege ulterioara se stabileste competenta tribunalelor ordinare (de drept comun) in materie, cu exceptia recursurilor in materie agrara ce cadeau in competenta Curtilor de Apel. Legea era destul de lapilara, ceea ce a impus instantelor judecatoresti, ca pe cale jurisprudentiala sa stabileasca reguli procedurale. Se facea distinctie intre actele de gestiune si cele de autoritate, unde tribunalele si-au recunoscut o competenta deplina numai in solutionarea litigiilor privind actele de gestiune. In privinta actelor de autoritate, tribunalele s-au considerat competente partial, considerand ca ele nu pot anula un act prin actiune directa, ci apreciau numai indirect legalitatea actului.

Urmatoarea perioada este cuprinsa intre anii 1905-1948 care cuprinde mai multe etape incepand cu legea pentru reorganizarea Inaltei Curti de Casatie si Justitie din 1905 care da drept particularilor sa atace pe calea unui recurs principal si direct actele administrative ilegale si sa ceara institutiei judecatoresti sa pronunte anularea lor si de asemenea, se da in competenta Curtii de Casatie si Justitie solutionarea recursurilor in materie, infiintandu-se astfel Sectia de Contencios Administrativ. Acest tip de contencios instituit prin legea din 1905 a fost calificat ca un contencios „de plina justitie”, prin faptul ca sectia a III-a a Curtii de Casatie, devenind sectie de contencios administrativ, putea judeca toate recursurile in contra refuzului administratiei de a rezolva cereri privitoare la un drept ceea ce implica si posibilitatea ca in decizia Curtii sa se recunoasca existenta dreptului si chiar sa poata fi obligata administratia de a da satisfactie cererii reclamantului. In anul 1910 Sectia de contencios administrativ este desfiintata, dandu-se competenta de contencios administrativ tribunalelor, care puteau sa acorde daune cominatorii contra administratiei, fara a putea anula actele. S-a considerat ca prin legea din 1905 s-a incalcat principiul constitutional al separatiei puterii. Dar eroarea din legea din 1910 este inlaturata prin legea din 17 februarie 1912 care restabileste contenciosul de legalitate, reducandu-l numai la constatarea legalitatii nu si la anularea actului administrativ.