Epoca lui Cuza și așezarea bazelor dreptului românesc modern

Capitolul 1. Unirea politico-administrativă şi consolidarea suveranităţii principatelor române

1.1. Împrejurări istorice

Convenţia de la Paris din 1858 a conferit Principatelor Române posibilitatea statornicirii instituţiilor statale politico-juridice .

Perioada imediată după semnarea Convenţiei de la Paris, trebuia să aibă în vedere, în ambele principate, construcţia statală şi administraţia publică, în baza recomandărilor făcute de Comisia Europeană .

Alegerea lui Al. I. Cuza ca domnitor în amble principate a condus la realizarea dezideratului românesc vehiculat în epocă, şi anume crearea statului naţional unitar român.

Reformele ce au avut loc în perioada 1859-1862 în materie de administraţie publică au avut ca şi finalitate crearea unei administraţii publice moderne demnă de un stat care aspira la europenizare.

Procesul de unificare administrativă a fost favorizat de prevederile Convenţiei de la Paris deoarece perimteau prin intermediul Comisiei de la Focşani, realizarea unei legislaţii care să conducă la unificarea poştei, a vămilor, telegrafului, precum şi alte materii comune ambelor principate . Evoluţia relativ uniformă a administraţiei din cele două principate a simplificat în mare măsură procesul unificator. Însă, aceasta nu s-a realizat cu prioritate pe cale legislativă.

În perioada 1859-1862 procesul a fost mai lent, însă totuşi au început să apară o serie de reforme.

Telegraful, a fost printre primele servici publice unificate deoarece asigurau comunicarea între cele două administraţii şi totodată între administraţii şi centru. El reprezenta un instrument absolut necesar în scopul realizării politicii de centralizare administrativă a unor guverne ce urmăreau să identifice problemele locale care urmau a fi soluţionate în exclusivitate.

De asemenea, în ceea ce priveşte unificarea administrativă a fost simplificată procedura de transmitere de la organele centrale la cele locale, a ordinelor şi directivelor. Corespondenţa se transmitea direct celor interesaţi şi nu pe baza ministerelor de externe .

În vederea realizării unirii bisericii ortodoxe, s-a procedat la eliminarea egumenilor greci şi s-a trecut la secularizarea averilor mănăstireşti .

Poarta Otomană a acceptat un singur organism care să reprezinte ambele principate, iar activitatea diplomatică a fost cea care a condus la rezolvarea tuturor problemelor a românilor din Muntenia şi Moldova.

Turcia, care reprezenta puterea suzerană a acceptat foarte greu aceste măsuri, însă la Conferinţa de la Constantinopole din 1861, puterile garante au acceptat toate măsurile, punând condiţia ca acestea să se aplice doar pe timpul domniei lui Al. I. Cuza.

Ca urmare, în anul 1861, domnitorul Al. I. Cuza a proclamat înfiinţarea statului România şi a anunţat unirea Guvernelor, iar în 1862 a proclamat constituirea adunărilor elective.

În cadrul reprezentării externe, au fost numiţi agenţi diplomatici externi pentru amble principate.

De asemenea, în ianuarie 1860 s-a realizat contopirea serviciilor vamale, iar la Bucureşti a fost înfiinţată Direcţia Generală a vămilor.

Prin intermediul Proclamaţiei din 1/23 decembrie 1861 s-a defenitivat unificarea politică a celor două state româneşti, prin convocarea adunărilor într-un singur parlament.

După anul 1862, procesul de unificare administrativă s-a intensificat considerabil fiind unificate arhivele statului, serviciul unitar civil şi serviciile de poştă. Toate aceste unificări au fost realizate printr-un proces de concentrare a lor la nivelul capitalei şi prin transformarea serviciilor echivalente de la Iaşi în servicii exterioare a celor de la centru.

Măsurile ce aveau drept obiectiv unificarea politico-administrativă au fost luate în paralel cu cele care aveau drept scop afirmarea şi consolidarea suveranităţii interne şi externe a ţării.