Dreptul la Vot

Capitolul I

EXPLICAREA CONCEPTULUI DE DREPTURI ALE OMULUI

Secţiunea 1: Apariţia şi evoluţia istorică a protecţiei drepturilor omu¬lui

Omul, prin natura sa fiind destinat să vieţuiască în socie¬tate, a trebuit să se supună, de a lungul timpului, unor anumite reguli care să i dirijeze conduita faţă de semenii săi. În prin¬cipiu, omul trebuie să şi păstreze liberul exerciţiu al facul¬tăţilor sale naturale; acest exerciţiu îi trebuie asigurat însă cu oarecare restricţii impuse de necesitatea de a se asigura şi celorlalţi oameni acelaşi exerciţiu.

Aşadar, omul s a dezvoltat, a acumulat cunoştinţe, şi a conservat facultăţile, a putut să fie ceea ce este numai în contact cu semenii săi. Dar, trăind într un mediu social, într o colectivitate, drepturile legate intim de natura lui umană se ciocnesc cu drepturile identice ale semenilor. Pentru evitarea conflictelor, se stabilesc reguli de comportament care să diri¬jeze acţiunile oamenilor. Nici o societate nu poate exista în absenţa unor reguli de conduită scrise, ori a unor principii de morală. Când societatea le sancţionează, în sensul că le legiferează, ele intră în domeniul dreptului pozitiv.

Prin drepturi fundamentale ale omului, inţelegem acele prerogative guvernate de un ansamblu de reguli, pe care fiinta umana le are în relatiile sale cu particularii si cu puterea publica . De asemenea, drepturile omului mai pot fi privite ca ansamblul de norme juridice internationale prin care sunt recunoscute individului atribute si facultati care îi asigura demnitatea, libertatea si dezvoltarea pesonalitatii sale si care beneficiaza de garantii institutionale corespunzatoare .

Dacă problematica drepturilor omului s a ridicat în anii ce au urmat celui de al doilea război mondial la nivelul unui autentic fenomen politic, social, juridic, cu implicaţii, practic, în toate domeniile existenţei umane, rădăcinile sau prefigu¬rările ei se pierd în negura vremurilor . Mai mult, putem consi¬dera istoria drepturilor omului ca fiind indisolubil legată de însăşi istoria comportamentului interuman, chiar ca o componentă a acesteia. Căutarea surselor, a normelor care le guvernează începe cu studierea tradiţiilor, a obiceiurilor, a urmelor arheologice, a primelor mărturii scrise.

O lungă geneză a drepturilor omului , care coboară până în zorile antichităţii, trece prin veacurile Evului Mediu, se dez¬voltă prin contribuţia importantă a secolelor XVII XVIII, pentru ca anii ce au urmat celui de al doilea război mondial să le dea contur definitiv . O datare a celor mai vechi urme nu este posibilă; descifrarea lor trebuie căutată în concepţia despre lume a oamenilor, în relaţia om divinitate şi evident în relaţia putere om. Din amândouă au izvorât comandamentele morale, adică acele atitudini umane care definesc buna (sau reaua) conduită, care prescriu reguli de comportament cărora oamenii trebuie să li se supună, să li se conformeze în raporturile dintre ei.

O abordare ştiinţifică din acest punct de vedere trebuie să plece de la două premise: una, de la constatarea sociabilităţii naturale a persoanei umane, alta, de la constatarea că puterea este inerentă oricărei formaţiuni sociale, indiferent de tipul ei de organizare.

În aceasta constă şi marea analogie între dreptul natural şi morală. Diferenţa rezidă în aceea că dreptul îşi are funda¬mentul în însăşi natura făpturii umane, în timp ce morala, scopul ei imediat, este de a orienta această natură, de a i dirija comportamentul. Întotdeauna şi peste tot, morala a fost recunoscută ca baza necesară a oricărei comunităţi umane .

O societate armonioasă, în concepţia marelui gânditor chinez Confucius (aprox. 551 479 î.Hr.), nu poate fi posibilă decât dacă oamenii care o compun sunt călăuziţi de principii de înaltă moralitate, fiindcă totul nu trebuie să fie decât un efort continuu spre bine. Omul trebuie să şi iubească semenul şi să l respecte şi această iubire de aproapele său este princi¬piul fundamental al universului. Prietenia şi dreptatea sunt virtuţile cardinale.

Unul dintre continuatorii săi, Mencius (circa 372-289 î.Hr.), scria că esenţa doctrinei maestrului său constă în cultivarea şi instalarea armoniei corpului social; „regula vieţii este reciprocitatea”.

Toate aceste idei de moralitate socială pun încă de pe atunci în discuţie noţiunea elevată a persoanei umane.

În altă zonă geografică, în Grecia Antică, a apărut seria de mari gânditori care şi au exercitat puternic influenţa asupra formării concepţiilor moderne despre lume şi societate.

A rămas în memoria timpurilor celebra maximă „omul este măsura tuturor lucrurilor” formulată acum mai bine de 2400 de ani de Protagoras din Abdera sau acea expresie „zoon politikon” a lui Aristotel în care omul era văzut ca membru al societăţii, în care legile trebuie să fie raţionale şi să domnească în cetate .

In Roma antică, filozofii şi juriştii au dus mai departe gândirea stoicilor punând accentul pe egalitatea naturală a oamenilor, pe asemănarea dintre ei. Toţi oamenii liberi [sclavii nefiind decât „instrumente care vorbesc”] erau înzestraţi cu raţiune şi ca urmare ei puteau şi trebuiau să şi dezvolte virtutea. Cicero formula în termeni juridici ideile filozofilor stoici; rolul statului era să protejeze drepturile în respectul legalităţii. La juriştii romani dreptul natural jus naturale era legat de dreptul oamenilor jus gentium. În Institutele împăratului Justinian, justiţia era definită ca „dorinţa constantă şi perpetuă de a da oricărui om ceea ce îi este datorat”, iar ştiinţa dreptului a fost definită ca fiind „cunoaşterea lucrurilor divine şi omeneşti şi capacitatea de a discerne cu exactitate ceea ce este drept de ceea ce este nedrept”.