Dreptul la Stabilitate al Funcționarului Public

Extras din referat Cum descarc?

Pentru functionarul public exercitarea functiei nu este un scop in sine, ci insasi cariera sa profesionala si, tinand cont de aceasta realitate incontestabila, acestuia trebuie sa-i se asigure exercitarea cunostintelor profesionale pe tot parcursul vietii (de la angajare si pana la sfarsitul activitatii sale profesionale).
Dreptul de exercitare a functiei, implica pe de o parte asa cum in mod inspirat sustine domnul prof. Mircea Preda obligatia cetatenilor, a tuturor celor care intra in raporturi cu functionarul public, cand acesta isi exercita functia, de a-i da ascultare si de a-l sprijini in acest sens, conformandu-se cererilor lui, iar pe de alta parte, obligatia autoritatilor publice ale statului de a interveni si de a-l sprijini pe functionarul public sa-si exercite atributiile ori de cate ori este nevoie.
Dreptul la cariera al functionarului public se regaseste tratat atat in dreptul romanesc cat si in cel comparat, sub diferite denumiri, in cadrul carora sunt insa abordate dimensiunile esentiale ale carierei functionarului public(stabilitate, continuitate, inamovibilitate, promovare etc).
Raportandu-ne la doctrina interbelica, observam ca aceasta fara a vorbi de un drept la cariera al functionarului public, ii recunoaste implicit acestuia o serie de drepturi care tind sa contureze elementele carierei acestuia (este vorba tocmai de elementele enumerate mai sus).
in aceasta ordine vom incerca sa le abordam si noi in continuare, privindu-le si analizandu-le, dintr-o perspectiva realista, obiectiva.
Astfel, una dintre principalele conditii pentru ca un serviciu public sa functioneze bine, este ca persoanele ce ocupa functiile publice din cadrul acestuia sa aiba o pregatire profesionala de specialitate, iar o alta rezida in aceea ca aceste persoane - functionarii publici - trebuie sa aiba experienta in exercitarea functiei respective.
Aceasta experienta se poate obtine prin asigurarea pentru functionarul public a unei stabilitati in functia pe care o ocupa.
Stabilitatea ca si inamovibilitatea isi au originea in nevoia gasirii unui instrument care sa stopeze amestecul mereu crescand al politicii in administratie.
in Romania, conceptul de stabilitate este intalnit pentru prima oara, inca din timpul Regulamentelor Organice cand s-a desfiintat schimbarea functionarilor (slujbasilor) in fiecare an, ei urmand a fi numiti pe trei ani si in conditiile in care s-ar fi dovedit capabili ar fi putut sa-si continue slujba pentru alte perioade.
Insa, o evolutie in adevaratul sens ai cuvantului, a acestei notiuni, s-a realizat odata cu adoptarea la 19 iunie 1923 a primului Statut al functionarilor publici, unde alaturi de principii cu caracter de constanta pentru functia publica, a fost introdus si conceptul de stabilitate.
Stabilitatea in conceptia unuia dintre marii doctrinari ai vremii, prof. Paul Negulescu, era necesara pentru garantarea situatiei functionarilor publici, pentru ai pune la adapost e presiunile vietii politice, pentru ai face mai independenti si mai buni pazitori ai legii.
Daca pana la aparitia primului statut al functionarilor, existau legi care stabileau pentru anumite categorii de functionari (magistrati, profesori universitari, medici)  inamovibilitatea - institutie pe care legea, jurisprudenta si nu in ultimul rand doctrina au considerat-o ca fiind cu o treapta mai sus decat stabilitatea-odata cu Legea din 19 iunie 1923, stabilitatea a devenit institutia predominanta pentru functionarii publici, mentinandu-se insa, conceptul si semnificatia inamovibilitatii, ca drept castigat de categoriile enuntate mai sus.
Definind notiunea de stabilitate, prof. Paul Negulescu arata ca prin aceasta intelegem situatia juridica a unui functionar care nu poate fi transferat, pedepsit, inlocuit sau destituit decat in cazurile si cu respectarea formelor stabilite de lege; in timp ce, Prof. A. Teodorescu sustinea, in schimb, ca stabilitatea, este situatia functionarului care nu poale fi transferat, pedepsit sau inlocuit decat in conditiile prevazute de lege si desi functionarul este legat de gradul functiei sale, el poate fi insa mutat, independent de orice idee de pedeapsa, in conditiile legii .
Dupa cum se poate observa, cele doua definitii se deosebesc prin faptul ca prof. A. Teodorescu considera, ca una din trasaturile stabilitatii, este aceea ca aceasta nu-i asigura functionarului public protectia de a nu fi mutat in alt serviciu sau in alta localitate, fara acordul lui.
Avem in vedere situatia transferului in interes de serviciu, aceasta neputadu-se face oricum si oricand, fara un minim de garantie ca i se va respecta o situatie legala.
Asadar autorii interbelici, mai sus citati, considerau ca prin stabilitate trebuie sa se creeze o imposibilitate de incetare a raportului juridic de serviciu din motive neimputabile functionarului public, ea protejandu-l pe acesta de arbitrariul conducerii sau institutiei publice si de influentele deciziilor politice care i-ar putea periclita cariera.
Dupa cum se poate observa, datorita profesionalismului legiuitorului, dublat de munca neintrerupta a doctrinarilor vremii, avand si sustinerea jurisprudentei, in Legea din 19 iunie 1923 (art.7) s-a consacrat unul din principiile cu ceea mai mare importanta practica, pentru functionarii publici.
De altfel intregul statut are o constructie care trimite neincetat la acest drept fundamental al functionarului public, tinand cont de faptul ca stabilitatea, trebuie corelata cu avansarea, delegarea, detasarea, transferarea etc.
Ca o expresie a rigorii care caracteriza acest statut, trebuie sa mai amintim ca, legea in cauza determina chiar si modul in care se putea dobandi stabilitatea.
Astfel, aceasta se obtinea pe doua cai:
- prin vechime; art. 64 viza pe toti functionarii care la data punerii
in aplicare a legii, aveau o vechime de cel putin cinci ani consecutivi.
- prin confirmare; prin definitivat, adica sustinerea unui examen
de capacitate.
Actualul statut (Legea nr. 188/1999 modificata prin Legea nr.161/2003) a preluat acest principiu de baza atat de bine fundamentat si sustinut in perioada interbelica, multumindu-se sa-1 consacre in articolul 4 litera d".
Anterior acestei legii, Legea nr. 69/1991 privind administratia publica proclama stabilitatea in functie a secretarilor consiliilor locale si judetene.
Prevederi similare cu privire a acest drept, gasim de asemenea si in actuala Lege a administratiei publice locale (nr.215/2001 ).
Fata de reglementarea bine pusa la punct din vechiul statut, credem alaturi de alti autori ca, macar o definitie a stabilitatii functionarilor publici ar fi trebuit sa se gaseasca in actualul statut.

Fisiere in arhiva (1):

 Dreptul la Stabilitate al Functionarului Public.doc