Dreptul european al muncii și protecției sociale

Pentru cetăţenii UE, dreptul de a călători, locui şi munci în Uniune poate fi considerat drept o certitudine. Cu toate acestea, pentru ca ei să se bucure pe deplin de acest drept, este necesară instituirea şi menţinerea în cadrul Uniunii Europene a unui sistem eficient de protecţie a drepturilor fundamentale.

Statele membre pun în aplicare propriile sisteme de asistenţă socială şi de asigurare de sănătate la nivel naţional, dar regulamentele Uniunii stabilesc norme de coordonare a diverselor sisteme. Prin aceasta se garantează faptul că persoanele care se deplasează între statele membre nu au o relaţie dezavantajoasă în raport cu asistenţa socială şi asigurarea de sănătate. Începând cu 2010 a intrat în vigoare un nou set îmbunăţit de norme privind coordonarea, care să ne garanteze drepturile în materie de securitate socială şi asigurare de sănătate atunci când ne deplasăm în cadrul Uniunii Europene.

De exemplu, în calitate de cetăţean al Uniunii Europene: vă plătiţi contribuţiile la asigurările sociale numai într-un singur stat membru; în cazul în care aţi lucrat în mai multe state membre( cel puţin un an ), atunci la calcularea pensiei pentru limită de vârstă, fiecare stat membru trebuie să ţină seama de întreaga durată a vieţii profesionale şi trebuie să vă plătească o pensie pentru limită de vârstă care să corespundă contribuţiei la asigurarea din ţara respectivă.

Dispoziţiile UE privind coordonarea securităţii sociale nu înlocuiesc sistemele naţionale de securitate socială cu un sistem european unic. O astfel de armonizare este imposibilă din punct de vedere politic, deoarece sistemele de securitate socia¬lă ale statelor membre sunt rezultatul unor tradiţii îndelungate, adânc înrădăcinate în cultura şi în preferinţele naţionale.

Dispoziţiile UE nu armonizează sistemele naţionale de securitate socială, ci asigu¬ră coordonarea lor. Fiecare stat membru are libertatea de a decide cine va fi asi¬gurat în baza propriei legislaţii naţionale, ce prestaţii se acordă şi în ce condiţii, cum se calculează prestaţiile respective şi care sunt contribuţiile care trebuie plă¬tite. Dispoziţiile de coordonare stabilesc norme şi principii comune pe care toa¬te autorităţile naţionale, instituţiile de securitate socială, curţile de justiţie şi tri¬bunalele trebuie să le respecte atunci când aplică legislaţia naţională. Astfel, ele garantează că aplicarea diferitelor legislaţii naţionale nu cauzează prejudicii pentru persoanele care îşi exercită dreptul de circulaţie şi de şedere în alte state membre.

Cu alte cuvinte, o persoană care şi-a exercitat dreptul de a circula în cadrul Euro¬pei nu trebuie să se afle într-o situaţie mai dezavantajoasă faţă de o persoană care a locuit şi a lucrat mereu în acelaşi stat membru. Pentru aceasta, sunt necesare soluţii pentru următoarele probleme.

În unele state membre, accesul la securitatea socială se bazează pe reşedinţă, în timp ce în alte state sunt asigurate numai persoanele care desfăşoară o acti¬vitate profesională (şi membrii familiilor acestora). Pentru a evita situaţii în care lucrătorii migranţi fie sunt asiguraţi în mai multe state membre, fie nu sunt deloc asiguraţi, dispoziţiile de coordonare stabilesc care legislaţie naţională se aplică unui lucrător migrant în fiecare caz.

În temeiul legislaţiilor naţionale, dreptul la prestaţii este uneori condiţionat de existenţa unei perioade minime de asigurare, de angajare sau de reşedinţă (în funcţie de statul membru sau de tipul de prestaţie: 6 luni, 1 an, 5 ani, 10 ani sau până la 15 ani în unele cazuri). Dispoziţiile de coordonare prevăd „cumu¬larea perioadelor". Aceasta înseamnă că perioadele de asigurare, angajare sau reşedinţă realizate în temeiul legislaţiei unui stat membru sunt luate în consi¬derare, atunci când este necesar, pentru dobândirea dreptului la o prestaţie în temeiul legislaţiei altui stat membru.

Ce s-ar întâmpla cu un lucrător migrant care ar deveni invalid după ce a fost acope¬rit timp de 4 ani într-un stat membru unde pentru a dobândi dreptul la prestaţii de invaliditate este necesară o perioadă minimă de asigurare de 5 ani şi apoi timp de 14 ani într-un stat membru unde sunt necesari 15 ani de asigurare?

În absenţa regulamentelor, legislaţiile naţionale luate separat nu i-ar da acestui lucrător dreptul la prestaţii de invaliditate în niciunul dintre state, chiar dacă el a fost acoperit pe o perioadă totală de 18 ani.