Drept și Justiție

Drept si justiţie

1.Fundamente ale dreptului

Fundaţiile dreptului sunt incerte.În incercarea de a le da certitudine si claritatea care lipsesc, s-a încercat să se treacă peste aspectele substanţiale, ca să se insiste asupra formei.

Dreptul, formarea sa, punerea în aplicare, raţionamentele sale, motivaţtiile si deciziile care il compun nu pot fi considerate independent de orice preocupare de justiţie şi legimitate.

Cicero dorea „ca dreptul să fie redus la ştiinţă”(reducere jus in artem, adică în corpuri de cunoaştere ordonate sistematic).

Prezentarea dreptului sub formă de reguli, este poate în primul rând o comoditate de expunere, o reţetă de pedagogie.

Chiar şi pentru că este o parte componentă a dreptului însuşi, regula nu scapă multiplicităţi sensurilor rezultate din funcţiile diverse care îi sunt atribuite.În primul rând,

Regula poate avea un sens de poliţie.Impunându-se ca o instrucţie particular imperioasă şi determinată,ea pare să ridice obstacole în faţa oricărui raţionament si să postuleze o selecţie a comportamentelor acceptabile sau inadmisibile, a contractelor valabile şi a contractelor nule, menite să fie eliminate.Sensul pedagogic al reguli nu întârzie sa apară. Este vorba să spunem subiecţilor de drept, indiferent cât de puternice ar fi motivaţiile lor morale, economice sau de alt gen, că trebuie să respecte contractele pe care le-au încheiat.Poate fi considerată ca politică juridică semnificaţia reguli care face zid în faţa raţiunii, în faţa raţiuni juridice care au condus la o soluţie sau alta spunând că şi credinţa este datorată contractului.Juristul se referă la un sens mai dramatic atunci când încearcă să liniştească părţile contractante, afirmând că pot conta pe respectul contractanţilor. O semnificaţie tehnică se adresează mai direct judecătorului, ea îi ordonă să urmărească convenţia şi să respecte litera şi spiritul legii.Un sens strategic este atribuit regulii pentru a sublinia ca neexecutarea contractului are un preţ, un cost social, un cost pentru parţi.Semnificaţia morală a regulii are importanţă în faţa celorlalte, condamnând neexecutarea contractului în numele consideraţiilor care comandă un comportament determinat.

2.Justiţia ca valoare originară a dreptului

Termenul de justiţie în afara oricărui context este ambiguu, derutant chiar, numeroase sunt îndoielile şi neînţelegerile cu privire la sensurile sale.Justiţia sub un anumit aspect, constă în conformarea la o lege, deşi se afirmă uneori că legea trebuie să fie conformă cu justiţie.

Ideea de justiţie „vine” în contemporaneitate încărcată de sensuri străvechi şi de o experienţă nu de puţine ori dramatică .În fazele vechi ale gândirii, justiţia era concepută drept corespondenţă cu ceva prestabil.În lumea orientală şi acolo unde domneşte o concepţie monoteistă şi etică a universului, justiţia se atribuie inainte de toate divinităţii pentru a exprima proporţia infailibilă şi armonia intrinsecă a voinţei sale.

Caracterul justiţiei ca formă etică în general, işi găseşte cea mai deplină expresie în sistemul filosofic platonic.

După Platon, justiţia este proporţia între activităţi diferite într-un tot organic: fiecare dintre acestea poate poseda o virtute a sa particulară dar fiecare rămâne totuşi subordonată unui principiu, formal, care leagă nu numai activităţile dar şi virtuţile.

Din punct de vedere practic, conceptul de jutiţie e nesigur şi variabil şi în orice caz are nevoie de precizări pentru aplicarea lui practică, legea având tocmai misiunea să-l transforme si să-l fixeze pe terenul aplicaţiunii imediate, beneficiind insă de virtuţile directoare ale justiţiei ca valoare.

S-a remarcat că în lungi perioade din viaţa indivizilor şi popoarelor, cele două noţiuni, dreptul şi justiţia, au apărut reduse la una singură şi s-a considerat că este just tot ceea ce este stabilit.În acest sens, Socrate în „Criton” derivă oligaţia de a da ascultare legilor (chiar când acestea sunt dure sau injuste) din legătura naturală şi quasicontractuală care uneşte pe cetăţean de patrie.