Drept Internațional Public

1. Definiția statului:

Statul poate fi considerat ca principalul creator, destinatar și apărător al dreptului internațional public.

Pe plan național, statul este o organizare politică a societății cu o putere suverană, care subsumează diferite autorități cu atribuții specifice – legislative, executive, jurisdicționale.

Pe plan internațional, statul este un membru al societății internaționale si este subiectul direct și nemijlocit al dreptului internațional, având capacitatea deplină de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional.

În societatea internațională, statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent de întindere, populație, dezvoltare. Ele participă la relații internaționale pe baza principiului egalității suverane, fiind singurele subiecte care dețin atributele suveranității.

2. Personalitatea juridică a statelor:

Pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

- Populatia – este o comunitate umană permanentă, deci statul este o expresie a unui grup uman. Dreptul internațional public consacră dreptul popoarelor sau națiunilor de a dispune de ele însele, inclusiv de a se constitui ca stat suveran. O populație, care se poate defini ca popor sau națiune, poate să-și exercite dreptul la autodeterminare.

- Teritoriul – este un element-condiție esențial pentru existența grupului uman organizat politic in stat și pentru exercitarea suveranității în planul relațiilor interne.

- Guvernul – este expresia concretă a organizării politice a unui grup uman. Prin definiție guvernul este autoritate politică prin care populația se organizează în interior și prin care relaționează cu alte entități ca personalitate internațională. Este necesară existența unui aparat de stat constituit pe un ansamblu de structuri și reguli politico-administrative.

- Capacitatea de a intra în relații cu alte state.

3. Tipuri de state:

În societatea internaţională există mai multe timpuri de state:

a) state unitare, cele care au un sistem unic de organe supreme ale puterii şi administraţiei de stat şi reprezintă subiecte unice de drept;

b) compus(uniuni de state), reprezentând forme de asociere a două sau mai multe state independente, cele mai reprezentative uniuni de state sunt confederaţiile şi federaţiile.

c) statul permanent neutru, care are un statut propriu.

3.1. Statul unitar:

Se caracterizează prin existenţa unui singur sistem de organe ale puterii, justiţiei şi administraţiei. Chiar dacă este împărţit în unităţi teritoriale, pentru nevoile de administraţie, statul unitar se prezintă ca un tot, pe plan intern şi extern, nici una din unităţile sale neavând atribuţii paralele sau concurente cu cele ale organelor centrale. Puterea politică în statele unitare poate fi delegată prin descentralizarea administraţiei publice locale, însă tot guvernul rămâne piesa centrală supremă. Populaţia unui stat unitar are o singură cetăţenie și doar statul este subiect de drept internaţional public.

3.2. Uniunile de state:

Pe lângă statele propriu zise există şi uniunile de state, în care statele îşi păstrează identitatea, fiind legate numai prin anumite elemente ce exprimă anumite interese comune. Din categoria uniunilor de state fac parte uniunea personală, uniunea reală, confederaţia şi federaţia.

A. Uniunea personală. În cazul uniunii personale, statele erau unite prin persoana monarhului, menţinându-şi calitatea distinctă de subiecte de drept internaţional(ex: dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, în 1859, până la crearea unor organisme comune Munteniei şi Moldovei, în 1862).

B. Uniunea reală. Spre deosebire de uniunea personală, uniunea reală implică anumite sincronizări ale politicii statelor care se unesc, dar elementele comune nu sunt de natură să elimine calitatea distinctă de subiect a statelor componente.