Domeniul Public

Terminologic, cuvântul “domeniu” provine din latinescul “ dominium”, ceea ce înseamnă proprietate, stăpânire. Încă din antichitate dreptul roman stabilea categoriile de bunuri ce erau incluse în domeniul public, neputând face obiectul proprietăţii private. Abia mai târziu, în secolul al XIX-lea, apare noţiunea de domeniu public, noţiune consacrată de către codurile civile ale puterilor europene, spre exemplu codul civil francez şi codul civil belgian. În sensul său modern, noţiunea domeniului public a fost utilizată pentru prima dată în Algeria, cu ocazia adoptării Legii privind constituirea proprietăţii din 1851.

În România, Regulamentele Organice reprezintă primele acte juridice care consacră noţiune adomeniului public, incluzând în sfera acestuia exploatarea bogăţiilor subsolului, drumurile, râurile, bălţile, porturile. Sfera domeniului public a fost ulterior lărgită în numeroase acte normative, noţiunea fiind preluată şi consacrată de către codul civil şi chiar de către Constituţie. În afara bunurilor prevăzute în mod limitativ de către legile în vigoare ca aparţinând domeniului public, Legea privind exproprierea pentru o cauză de utilitate publică din 1864, dădea posibilitatea statului de a extinde domeniul public şi prin expropriere. Codul civil din 1864 consacra denumirea de domeniul public, arătând şi bunurile ce aparţineau acestuia.

De asemenea, noţiunea de domeniu public a fost prevăzută expres şi în Constituţiile din 1866 şi 1923. Spre deosebire de reglementările anterioare, în Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965 a dispărut totalmente noţiunea domeniului public, fără a se mai face distincţie între domeniul public şi domeniul privat, toate bunurile devenind proprietate de stat. Constituţia din 1991 a consacrat atât domeniul public cât şi domeniul privat al statului, bunurile aparţinând proprietăţii publice alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale şi sunt expres prevăzute de către legile în vigoare şi Constituţie, în timp ce restul bunurilor aparţinând statului reprezintă proprietate privată a statului, alcătuind domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale. Proprietatea privată poate să aparţină şi persoanelor particulare, indiferent dacă sunt persoane fizice sau juridice. Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac part din domeniul public.

Potrivit Constituţiei statul ocroteşte proprietatea, aceasta putând fi publică sau privată. Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Art. 135 alin. 4 din Constituţie enumeră bunurile ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, şi anume: bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege.

Legea nr. 213/998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în art. 1 şi 2 stabileşte că dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public, iar statul sau unităţile administrativ–teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor ce alcătuiesc domeniul public.

Trăsăturile bunurilor aparţinând domeniului public:

• Sunt afectate utilizării unor activităţi sau servicii de interes public;

• Datorită unei însuşiri naturale sunt susceptibile de a satisface unele nevoi sociale;

• Pot fi utilizate în mod similar de către toţi membrii societăţii;

• Au o importanţă socială deosebită, fiind destinate unei folosinţe de interes public;

• Fac obiectul proprietăţii publice, aceste bunuri aparţinând întregii comunităţi.